Promulgarea de către Traian Băsescu a legii salarizării profesorilor echivalează cu falimentul politic al guvernării pe care acelaşi Traian Băsescu a instalat-o împotriva rezultatului alegerilor din 2004. Obligaţi, de acum, să aplice legea, Tăriceanu şi ministrul-poet de la Finanţe au rămas fără aer. Iar dacă s-au iluzionat cumva că preşedintele ţării, în al 12-lea ceas, va avea vreun puseu de susţinere pentru actualul guvern, miniştrii lui Tăriceanu s-au înşelat cu atât mai mult. Băsescu nu putea rata ocazia să provoace K.O. tehnic al guvernului liberal, împingându-l în colţul stigmatizării publice pentru îndrăzneala de a se fi opus, chiar în prag de alegeri, creşterii salariilor pentru aproape un milion de votanţi.
Prin această promulgare, apele electorale deja s-au împărţit: lumea ştie că liberalii n-au fost de acord cu această lege – pe care, de altfel, au şi contestat-o, fără succes, la Curtea Constituţională; pe de altă parte, abia îl aşteptăm pe primarul navetist Emil Boc să se înalţe din nou pe tocuri şi să proclame ţanţoş că, iată, majorarea salariilor profesorilor se datorează „lor“, adică PD-L şi lui Traian Băsescu. Oricum, Băsescu este asimilat cu preşedintele de facto al PD-L, astfel că ne putem imagina cu uşurinţă ce zumzete de satisfacţie şi cui i se vor închina mulţumiri, de luni încolo, prin cancelariile şcolilor ori prin pauzele de fumat ale distinşilor profesori.
Până la urmă, guvernul liberal a primit ceea ce a meritat. Rădăcinile situaţiei de acum se află într-o decizie despre care Traian Băsescu tace mâlc – şi anume aceea privind aplicarea cotei unice de impozitare. Această păguboasă măsură de fiscalitate a generat, după cum se ştie, pierderi lunare la buget de peste 1 miliard de euro. Eforturile finanţiştilor portocalii de a inventa peste 200 de taxe şi impozite fiscale şi parafiscale, pentru a suplini pierderile imense provocate de aplicarea cotei unice, n-au avut succesul scontat. Or, cu o alimentare constantă şi echilibrată a bugetului, salariile profesorilor s-ar fi putut majora nu acum, în ceasul al 12-lea şi sub presiunea formidabilă atât a sindicatelor, cât şi a Parlamentului, ci, dimpotrivă, cu 2-3 ani în urmă, în mod gradual şi cumulativ, astfel încât să nu se ajungă la saltul brusc pe care-l presupune aplicarea recentei legi.
Profesorii şi învăţătorii meritau salarii mai bune nu de ieri sau de acum o lună, de când s-a adoptat această lege; ei merită o salarizare a demnităţii în permanenţă, inclusiv prin măsuri de natură fiscală şi organizatorică reclamate cu mulţi ani în urmă. Prin urmare, înghesuiala în care se află acum guvernul liberal exprimă, pe fond, incapacitatea sa de a gândi şi coordona politici publice responsabile, care să evite fracturi sociale şi bugetare de tipul celor petrecute, recent, în învăţământ.
„Salvarea“ guvernării de dreapta vine, în mod paradoxal, de acolo de unde, în mod logic, i se va trage şi sfârşitul: din perioada foarte scurtă pe care o mai are până la ieşirea de pe scena puterii, astfel încât acest cartof fierbinte al resurselor bugetare pentru salariile profesorilor, ca şi alte asemenea pietre de moară vor fi lăsate în sarcina viitorului guvern.
Satisfacţia guvernării portocalii rămâne, totuşi, una deloc neglijabilă în planul personal al câtorva indivizi şi al găştilor care au roit în jurul lor: a fost o guvernare de pauza mare, o guvernare de recreaţie între duritatea sarcinilor pe care le-a avut fostul guvern (condus de Adrian Năstase) pentru încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană şi dificultatea, la fel de evidentă, a viitorului guvern care va trebui să cârpească şi să astupe, cât mai degrabă, găurile provocate de politicile dezlânate ale acestei guvernări al cărei motto ar putea fi dictonul „după noi, potopul!“.

Sâmbătă-duminică, 25-26 octombrie 2008

Naţia română beneficiază de generozitatea remarcabilă a dlui ambasador american Nicholas Taubman, care, cu un picior pe scara avionului, a ţinut morţiş să prezinte opiniile sale critice despre ce merge şi ce nu merge în România. Nu ne aşteptam, desigur, ca dl Taubman să facă vreo referire la derapajele constituţionale pe care şeful statului român le-a produs sistematic, începând cu modul în care a fraudat moral alegerile din 2004 şi până la amestecul grosolan în treburile instituţiilor criticate acum de dl ambasador. Opţiunea mărturisită cândva a dlui Băsescu, de a avea un anumit comportament intimo-slugarnic faţă de „marele licurici“, merita să fie răsplătită şi prin adăpostirea de orice critică, mai mult sau mai puţin aşteptată, din partea părinţilor libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Ceea ce ar trebui să ne preocupe este autoritatea în numele căreia dl Taubman şi-a îngăduit să rostească nişte aprecieri despre modul de funcţionare a unor instituţii democratice, dintr-un stat suveran şi independent. Vorbeşte, oare, dl ambasador în numele unei administraţii americane care se află pe făraş şi la o cotă de popularitate minimă în ultimele decenii? Sau observaţiile dlui Taubman sunt doar însemnări dintr-un jurnal de pensionar politic, pe care domnia sa consideră să le facă publice înainte de a se întoarce la pupitrul afacerilor sale?
În orice caz, pentru o ţară ca România, aflată în căutarea unei minime verticalităţi pe plan internaţional şi preocupată, doar prin câteva minţi politice mai luminate, de afirmarea, pe cât se poate, a unei demnităţi naţionale, observaţiile dlui Taubman sunt, aparent, ca o frecţie la un picior de lemn: ele n-au cum să exprime nici punctul de vedere al unei administraţii americane expirate, după cum nici nu mai pot influenţa guvenarea ori instituţiile din România cu numai o lună de zile înainte de schimbările profunde pe care le anunţă apropiatul proces electoral.
Justificarea mesajului dat de fostul ambasador american poate fi pusă, prin urmare, nu pe seama utilităţii, ci pe seama oportunităţii. Dl. Taubman mărturiseşte public o anume viziune personală despre România şi instituţiile ei – viziune care izvorăşte nu dintr-o experienţă de politician, ci, mai ales, dintr-una de om de afaceri. Pentru că domnia sa s-a dedulcit la politichie de-abia în ultimii patru ani, prin răsplata primită de la Bush odată cu această funcţie.
Cu toate acestea, semnalul dat de dl Taubman nu trebuie ignorat. România s-a mai fript în această privinţă nu mai departe decât acum patru ani şi tot cu fostul ambasador de atunci al SUA.
După cum ne amintim, cam tot de pe scara avionului, dl Michael Guest lansa, cu o nonşalanţă uluitoare pentru mediile diplomatice, o veritabilă agendă de lucru pentru procuratura românească, aproape indicând nominal pe cei pe care domnia sa îi consideră corupţi fără orice dubiu şi, ca urmare, predispuşi să fie arestaţi oricând. Spusele dlui Michael Guest au reprezentat, de altfel, agenda de lucru a puterii portocalii instaurate în noiembrie 2004, iar cei care aveau să fie cercetaţi de un DNA puternic ranforsat se pare că sunt aceiaşi de pe listele virtuale sau reale întocmite de fostul ambasador. Atunci, ambasadorul SUA a plecat, iar parchetele din România au rămas să-i îndeplinească spusele. E de văzut ce se va întâmpla acum, cu un „testament politic“ de aceeaşi speţă, pe care, iată, îl lasă şi dl Taubman viitorului guvern, dar, mai ales, continuatorului acestui tip de politică a dezbinării, care este şeful statului român.

Vineri, 24 octombrie 2008

Odată cu depunerea candidaturilor, campania electorală şi-a primit binecuvântarea: va fi o întrecere oarbă între persoane, spre satisfacţia peluzei, îndelung antrenată în asemenea confruntări găzduite la tot felul de talk-show-uri. De fapt, prin această campanie electorală vom avea un talk-show generalizat şi multiplicat în sute sau mii de episoade, ce se vor derula simultan în mai toate circumscripţiile din ţară, spre jubilaţia celor care, sub paravanul reformei politice, au vrut să facă praf orice idee despre coerenţa doctrinară şi ideologică a partidelor. Programele de partid vor fi aruncate undeva în derizoriu, graniţele dintre ideologii sunt pe cale de evaporare, „locomotivele“ electorale de altădată au dispărut, iar electoratul s-a parcelat în tot felul de căsuţe numite colegii, ce vor fi transformate în arene de luptă chioară pentru fiecare vot.
Campania aceasta, premeditată de trompetele societăţii civile şi girată de locatarul de la Cotroceni, care, deja, jubilează, anunţând că este foarte relaxat, a reuşit performanţa ca fiecare candidat să se înfrunte cu toţi ceilalţi – cu colegii din propriul partid, dar şi cu adversarii. Fiecare 10 voturi în plus faţă de competitorii altor partide contează la zestrea partidului propriu, la procentul obţinut de acesta şi, respectiv, la cota-parte din numărul de mandate adjudecate în acel judeţ. După cum şi fiecare 5 voturi obţinute în plus faţă de colegul de partid care candidează în alt colegiu contează în clasamentul pe partide, întocmit în ordinea descrescătoare a voturilor obţinute în fiecare judeţ în parte. Din această parşivă aritmetică a aşa-zisului vot uninominal rezultă tentaţia fiecărui candidat de a trage în jos nu numai contracandidaţii din acelaşi colegiu, ci şi candidaţii propriului partid din colegiile învecinate. Fiecare va fi atent la mişcările tuturor, precum în nuvelele poliţiste de proastă calitate.
Cât despre principii şi doctrine – cele care ar fi trebuit, de fapt, să structureze clasa politică românească – nici că mai poate fi vorba în actualele condiţii. Între ce doctrine se vor confrunta, de pildă, prin sectorul 6 al Capitalei, Elena Udrea, Luminiţa Anghel şi Cătălin Zmărăndescu, bodyguardul lui Gigi Becali? Între ce mari principii ideologice vor fi chemaţi să aleagă electorii colegiului respectiv şi, mai ales, susţinute de cine şi cu ce argumente? Deocamdată, arsenalul pe care dna Elena Udrea a avut grijă să şi-l pregătească pentru această campanie nu se referă nicicum la subtilitatea intervenţiei statului în condiţiile unei economii globalizate, ci la relaţia dintre gogonele şi parfumul Chanel, dintre mopul de frecat pe jos şi fiţele simandicoase de prin hotelurile ridicate în ultimii patru ani de guvernare portocalie.
Până la urmă, fiecare candidat va încerca să iasă în faţă nu atât cu propriile convingeri de natură politică ori cu programele sau intenţiile de guvernare ale propriului partid, ci, mai ales, cu ceea ce el crede că poate să aibă succes efemer în faţa unui electorat pe care continuă să-l considere naiv şi uşor de manipulat.
Este de aşteptat, totuşi, să se producă o coliziune de catifea între două lumi paralele: cea a imaginilor de budoar, de tip Elena Udrea, confecţionate după cataloagele de modă aruncate prin holuri de hoteluri şi cea a votanţilor mult mai isteţi şi mai educaţi decât îşi pot imagina asemenea candidaţi de mucava. Salvarea în conţinut a acestui sistem de vot şi, respectiv, configurarea unui Parlament format din oameni politici serioşi şi responsabili depind tocmai de reacţia pe care electoratul o va avea în faţa unei avalanşe de tertipuri şi şiretlicuri care mai de care mai ingenioase.
Este campania electorală în care va vota, pentru prima oară, generaţia celor născuţi în primul an de după Revoluţie, generaţia navigatorilor pe internet, a tinerilor care n-au de lucru pe la ţară, dar şi a celor cu briantina în păr, care îmbâcsesc cluburile de prin marile oraşe. Votul acestei generaţii ar putea să fie un parametru important în configuraţia generală a rezultatelor alegerilor, atâta timp cât seducţia şi abandonul reprezintă marile capcane ale acestui tip de vot uninominal.

Joi, 23 octombrie 2008

În fierbinţeala campaniei electorale, este pe cale de a deveni public un document care ar trebui să fie ca un duş rece peste absolut toate instituţiile responsabile ale statului român. Este vorba de starea nu a învăţământului, ci a nealfabetizării, subeducării şi inculturii copiilor şi tinerilor care trec prin şcoala românească. Statisticile care încep să fie date publicităţii sunt de-a dreptul tulburătoare: 1 elev din 5 renunţă anual la şcoală; jumătate dintre absolvenţii de liceu nu au diplome de bacalaureat; 1 din 6 şcolari de clasa a IV-a nu este capabil să înţeleagă un text scris; doar 3 elevi din 5 absolvă clasa a VIII-a cu examen; în mediul rural, 1 elev din 4 nu absolvă şcoala generală nici măcar fără examen. După toţi indicatorii care exprimă nivelul de şcolaritate şi de şcolarizare pe plan european, România se află pe ultimele locuri.
Glasul rece al acestor cifre ar trebui să reprezinte un patetic semnal de alarmă – măcar pentru cei care nu se gândesc la alegerile viitoare, ci la generaţiile viitoare şi la deceniile viitoare ale acestei ţări. Pe mâinile cui vor încăpea destinele societăţii româneşti peste 10-15 ani? – iată întrebarea care ar trebui să răscolească şi să aprindă conştiinţele responsabile ale naţiunii române. Sunt generaţiile tinere de astăzi şcolite şi educate astfel încât să poată menţine România la un stadiu de civilizaţie europeană, să prevină transformarea ţării într-un stat bananier şi să asigure măcar o continuitate a tradiţiilor culturale celor mai elementare – fără a mai avea vreo pretenţie de genialitate ori de întemeiere a unor şcoli ştiinţifice? Răspunsul îl cunosc deopotrivă şi dacălii, şi părinţii, pentru că elevii înşişi sunt departe de a căpăta conştiinţa propriului lor viitor.
şcoala românească este într-o profundă criză de modele; nu criza de mobilier, nu criza de infrastructură, nu criza de dotări moderne caracterizează şcoala românească, ci criza de modele. Sunt, în toate generaţiile ultimului secol, oameni de ştiinţă iluştri, personalităţi culturale sau, pur şi simplu, oameni serioşi, bine educaţi şi excelenţi profesionişti în domeniile lor care, la vârsta când învăţau în vreo şcoală elementară de la ţară ori prin internatul vreunui liceu prăfuit de provincie, n-au avut nicicum condiţii mai bune decât ale şcolarilor de astăzi. Desigur, nu putem pretinde o îngheţare a condiţiilor de viaţă şi de studiu la nivelele arhaice de pe la jumătatea secolului trecut. Modernitatea, confortul, progresul trebuie să-şi facă loc tot mai puternic în şcolile româneşti din toate localităţile. Bătălia pentru acel 6% din PIB are în vedere tocmai asemenea scopuri. Dar alocarea unei cote sporite din PIB, oricât de mare ar fi aceasta, nu poate suplini cu bani ceea ce este fundamental pentru sănătatea spirituală a unei naţiuni: vocaţia pentru învăţătură şi, mai ales, vocaţia de a insufla copiilor dorinţa de carte şi de învăţătură. Această vocaţie a dispărut din şcoala românească, pasiunile cele mai mari fiind, adesea, consumate nu la catedră şi în interiorul sălilor de clasă, ci, mai degrabă, în afara acestora.
Cultul banilor a devenit o molimă prin mai toate şcolile româneşti, de la cele primare până la cele universitare. Absenţa modelelor veritabile – adică a cu totul altora decât cele pe care ni le bagă în creier, seară de seară, mai toate televiziunile – agravează desprinderea de carte şi de şcoală a tinerilor. Ceea ce li se oferă acestora, inclusiv de la cel mai înalt nivel, este pilda potrivit căreia şcoala nu mai foloseşte la nimic, din moment ce poţi ajunge miliardar sau milionar, ori chiar şef de stat, fără să fi pus vreun preţ pe şcoală şi pe învăţătură.
Rămânând necuplaţi la acest imperativ lăuntric al nevoii de instruire şi de educaţie, tinerii se refugiază în chelfăitul de seminţe pe marginea şanţului, pe la ţară, ori, după caz, în briantina şi odicolonul cu care îmbâcsesc atmosfera nocturnă a cluburilor de prin demisolul marilor oraşe. Îşi consumă tinereţile departe de autoritatea dispărută a ceea ce însemnau odinioară şcoala, dirigintele, directorul, catalogul, numărul matricol ori uniforma de liceean.
Ei sunt obosiţi din naştere, cum spunea cineva, astfel încât se odihnesc care pe unde poate, în aşteptarea momentului salvator când vor fi chemaţi să preia frâiele acestei ţări.

Marţi, 21 octombrie 2008

N-au mai fost tancuri în faţa Ateneului din Bucureşti din vremea Revoluţiei din 1989! Atunci, turelele şi şenilele erau în stare de război; acum, erau în ţinută de sărbătoare, pregătite să ademenească tot mai mulţi tineri pentru a intra în armată. Încorporarea a devenit o operaţiune facultativă şi democratică, fiind o chestiune de liberă opţiune a tineretului şi nu una imperativă a autorităţilor. Probabil că aceasta reprezintă una dintre cele mai profunde reforme petrecute în sistemul românesc de apărare, ca efect al integrării în structurile militare euroatlantice.
Eforturile Ministerului Apărării de a se prezenta în stradă, în faţa oamenilor, dincolo de zidurile garnizoanelor, într-o ţinută civilizată, voit interesantă şi atractivă sunt cu totul remarcabile. Armata a prezentat, ieri, o imagine mult umanizată, faţă de percepţia obişnuită despre haina militară. Desigur, sunt greu de evaluat efectele practice ale acestor eforturi de imagine, chiar dacă Armata a recurs la arsenalul marketingului clasic, ofertând locuri de muncă (şi luptă!) sub haină militară precum orice produs de pe piaţa bunurilor de larg consum. Probabil că această ofertă nu va fi considerată prea tentantă de „băieţii de băieţi“ de prin Bucureşti, greu de dezlipit de prin cluburile nocturne pentru a intra în rigorile unei vieţi cazone. şanse mai mari de recrutare ar avea, însă, Armata în mediul rural, acolo de unde abia doi la sută dintre tinerii ajunşi la vârsta majoratului îşi pot continua studiile spre învăţământul superior, restul căzând pradă somajului, dar fiind şi disponibili, probabil, pentru serviciile oferite şi cerute de Armată. De aceea, spectaculosul episod de publicitate desfăşurat ieri în centrul Capitalei ar trebui multiplicat – chiar în forme mai modeste – şi în alte zone, mai apropiate de spaţiul rural, ca şi sub alte forme, prin care tinerii amărâţi să poată afla despre şansa de a-şi face un rost în viaţă îmbrăcând haina militară.
Succesul întregii operaţiuni se învârte, desigur, în jurul salarizării şi al şanselor de promovare într-o carieră militară. Nu ştim cum pot fi catalogate soldele tinerilor recruţi în raport cu severitatea pregătirii militare şi a condiţiilor de viaţă din armată. Dar poate s-ar impune o mutare a unor sume din bugetul Armatei de pe coloana înzestrărilor aiuritoare pe aceea a salarizării soldaţilor şi corpului ofiţeresc. Nimeni din Armată şi de pe la Cotroceni nu poate să explice raţional cetăţenilor acestei ţări la ce anume ne sunt necesare nu mai puţin de 48 de avioane noi de vânătoare?! Pentru ce anume se pune la cale acest uriaş efort de înarmare a ţării, pentru ce fel de război ne pregătim şi, dacă nu vă este cu supărare, împotriva cui anume? Marota cu „aşa ne cere NATO“ nu mai este crezută de nimeni.
Alianta Nord-Atlantică pregăteste tot felul de arme sofisticate, de control a spaţiului aerian şi chiar cosmic, încât nu se mai bazează, cu strictă necesitate, pe o viitoare si impresionantă flotă aeriană a României. Mai sunt şi alte tări membre NATO care îşi văd de rosturile lor şi de bugetele lor civile, neplusând în această cursă a înarmărilor fără rost. Slovenia, de pildă, care are PIB-ul pe locuitor de vreo 2-3 ori mai mare decât al ţării noastre, se mulţumeşte cu vreo două avioane, fără ca nimeni s-o forţeze la achiziţii suplimentare şi inutile.
Poate că viitorul guvern va manifesta mai multă responsabilitate faţă de banul public, în condiţiile în care deficitul bugetar s-a triplat, în ultimii patru ani. Iar perspectivele desenate de actuala criză financiară globală nu sunt nicidecum de natură să justifice sau încurajeze asemenea investiţii abracadabrante. Am înţeles că a trebuit să plătim nişte taxe ca să intrăm în clubul euroatlantic, ba cumpărând nişte fregate la preţ care n-a fost ales, ci impus, ba scoţând la privatizare bănci şi companii aflate în proprietate de stat şi foarte profitabile chiar având management de stat. Acum, acele vremuri au trecut şi ar fi cazul să ne uităm mai cu atenţie şi mai degrabă la ce este nevoie prin curtea noastră, decât la listele de cumpărături pe care alţii ni le bagă sub nas. Într-o expresie care făcea carieră în perioada de după al doilea război mondial, am putea spune că abia acum suntem în situaţia de a declama, pe la tot felul de summit-uri, „Trăiască lupta pentru pace!“.

Luni, 20 octombrie 2008

Scandalul dotărilor exagerate pentru maşinile poliţiei se consumă, deocamdată, la nivelul suspiciunilor de corupţie. Schema bănuită şi care se află în cercetarea DNA ar cuprinde umflarea artificială a preţurilor şi plata corespunzătoare a furnizorului de echipamente, acesta urmând să întoarcă celui care l-a plătit o parte din sumă.
Acest exerciţiu de poligon pe care se vor înfrunta procurorii DNA şi capii poliţiei poate să fie interesant, în principiu, dacă n-ar avea deznodământul previzibil al mâinilor care se spală una pe alta. Poate că o presiune constantă a presei va obliga finalizarea cercetărilor, măcar prin găsirea vreunui ţap ispăşitor, aşa, de ochii lumii, pentru ca subiectul să poată fi închis definitiv.
Dar, dincolo de această latură penală, achiziţiile făcute de poliţie au, în mod sigur, şi o latură constituţională, care trimite la modul în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt "împresurate" nu numai de tentative toxice de legiferare (a se vedea proiectele de legi ale siguranţei naţionale ticluite la Cotroceni), ci şi de asemenea măsuri practice, prin care instituţiile represive ale statului recurg la tehnici şi echipamente tot mai sofisticate, pentru ce altceva decât spre a urmări ori asculta ce fac oamenii (de regulă, cei indezirabili Cotrocenilor). A mai fost invocat, în acest sens, stilul "pe şestache" în care a fost montat şi funcţionează - până la incandescenţă! - "firul direct" ce leagă DNA de instalaţiile SRI pentru interceptarea convorbirilor telefonice. În acest fel, oricine poate fi ascultat oricând (aşa cum Piţurcă a fost săltat în aeroport, în afara teritoriului ţării, luându-i-se abuziv şi paşaportul!), fără să mai fie nevoie de vreo aprobare judecătorească. Grav este că, din păcate, nimeni nu pare că se mai sinchiseşte de asemenea abuzuri.
Marota înarmărilor şi a pregătirilor de tot felul care, chipurile, ar fi dedicate "prevenirii actelor de terorism" este demult răsuflată, nefiind niciodată prea convingătoare. Combaterea terorismului a fost, de fapt, o etichetă din import, potrivită perfect unor tendinţe neocezariste de construire a unui stat autoritarist, în care, la modul propriu aproape, trebuie să se ştie în fiecare moment ce face şi ce zice fiecare. Faţă de multitudinea serviciilor secrete care acţionează, încrucişat ori paralel, pe diferite teritorii de interese şi asupra unor grupuri mari de cetăţeni, ca şi faţă de uriaşul arsenal, ultrasofisticat, care împresurează de nici nu mai ştii pe unde viaţa oamenilor, portofoliul de "tehnici", ca şi de urmăriţi ai fostei Securităţi ceauşiste pare acum o chestiune de poveste sau de adormit copiii. În scandalul recent izbucnit, s-a vorbit doar despre preţul echipamentelor montate pe maşinile poliţiei, care era de trei ori mai mare decât preţul maşinii propriu-zise. Dar nu prea s-au dat detalii despre natura, funcţionalitatea şi, mai ales, rostul acestor echipamente. Să fi fost achiziţionate ele pentru temperarea infracţionalităţii şi asigurarea ordinii publice?
Greu de admis acest lucru, dat fiind faptul că, în pofida cheltuielilor uriaşe făcute în ultimii ani de poliţie tocmai sub pretextul unor asemenea obiective, fenomenul infracţionalităţii şi nesiguranţa oamenilor au crescut exponenţial. Poliţia se "dedulceşte" din ce în ce mai mult la practicile fostei miliţii, pe care le ridică, însă, la noi cote de subtilitate şi amploare. Este deja notoriu exemplul unor maşini, tot ale poliţiei, vopsite obişnuit şi cu numere civile, diferite de cele ale filajelor, care umblă hai-hui pe străzi şi prin parcări, sub pretextul că previn contravenţiile de la regulamentele rutiere. În realitate, "băieţii" desfăşoară operaţiuni nu de prevenire, ci de "capturare" din mers a bieţilor şoferi care mai depăşesc cu 10-15 km/h viteza legală.
Din câte se spunea în perioada idilică a convertirii miliţiei la poliţie, rostul agenţilor de circulaţie nu mai trebuie să fie camuflarea prin boscheţi ori prin maşini având radare sub acoperire, ci, dimpotrivă, activitatea directă, la lumina zilei şi în văzul tuturor participanţilor la trafic. Se spunea atunci că biroul de lucru al agenţilor de circulaţie va fi intersecţia, cu toate radarele la vedere - că asta înseamnă "prevenire" - şi nicidecum pânda şi vânarea de contravenienţi ori infractori ai traficului rutier.
Dotările poliţiei, inclusiv cele care au declanşat suspiciunile de corupţie, sunt orientate în mod evident nu spre transparenţa activităţii acestei instituţii, ci, dimpotrivă, spre continua ei camuflare, până la ambiţia de a fi un alt Big Brother, frate geamăn cu DNA, cu SRI şi cu toate celelalte servicii secrete, publice sau private, care-şi încrucişează lunetele şi razele laser spre viaţa intimă a contemporanilor noştri.
Înainte de a explica dacă mecanismul achiziţiilor în discuţie a fost legal sau infracţional, poliţia are datoria să prezinte justificarea civică şi constituţională a unor asemenea cheltuieli, fără să mai invoce basmele despre "combaterea terorismului", pe care nu le mai cred nici copiii.

Sâmbătă-duminică, 18-19 octombrie 2008

Două mii de miliarde euro - la atât se ridică suma pe care cele 15 state din zona euro, la care s-a adăugat şi Marea Britanie, au hotărât s-o "sacrifice" pentru salvarea sistemului financiar-bancar european de la orice risc de prăbuşire sau de vulnerabilizare, ca urmare a importului crizei americane. O asemenea hotărâre la nivel de state este fără precedent, fiind întrucâtva asemănătoare cu faimosul program "New Deal", aplicat de Administraţia americană în deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut.
Reuniunea de ieri, de la Bruxelles, a şefilor de stat şi de guvern din ţările membre UE a fost dominată de fascinaţia acestei sume colosale pe care trezoreriile de stat o vor pune în joc pentru salvarea şi păstrarea pieţelor de capital. După cele 700 miliarde dolari investite de trezoreria SUA, acest efort financiar al statelor europene vine să completeze nevoia de regândire a rolului statului în economia contemporană globalizată. Apologeţii pieţei libere întâmpină serioase dificultăţi în a mai susţine interdicţia oricărui amestec al statului în derularea mecanismelor de piaţă.
Eşecul în plan doctrinar este evident şi, poate, mai dureros decât efectele acestei crize financiare. Pentru efectele crizei se vor găsi, iată, leacuri de natură politică şi intervenţionistă fără precedent. Dar, pentru cârpirea doctrinelor neoliberale, nu se întrevede vreo posibilitate de justificare sau argumentaţie teoretică plauzibilă şi, totodată, credibilă. Neoliberalismul susţine retragerea completă a statului de pe pieţe, în primul rând din cauza faptului că ar fi un foarte prost manager. Inclusiv privatizările în marş forţat, la care ţara noastră a fost obligată, au purtat această etichetă a prostului management pe care l-ar asigura statul. Acum, însă, iată că piaţa cea mai aristocrată - şi anume cea financiar-bancară - înclină steagul şi bate umil la uşa acestui "manager prost", cerând ajutorul salvator. Desigur, fondurile imense ale acestor intervenţii etatiste se vor obţine fie dintr-o majorare a fiscalităţii pe spinarea contribuabilului de rând, fie printr-o diminuare a investiţiilor de capital sau a dezvoltărilor tehnologice. În ambele variante, costurile sociale sunt deosebit de mari. Cum mai spuneam în acest colţ de pagină, avem de-a face cu o naţionalizare a pierderilor la care statele sunt obligate să recurgă, după decenii în şir de privatizare a profiturilor marilor bănci. În limbajul american, "Main Street" salvează "Wall Street", iar reţeta este preluată, se vede treaba, şi în statele europene.
Din păcate, zgomotele de fond ale actualei campanii electorale, neîncepută oficial, dar în plină desfăşurare, acoperă semnalele extrem de importante pe care întreaga lume civilizată le dă în privinţa regândirii rolului statului la acest început de mileniu. La noi, tot din păcate, disputele au mize mici, îmbracă ţinuta josnică a răfuielilor de cartier şi cuprind o retorică în care adjectivul învinge substantivul, iar epitetele înăbuşă ideile. Or, disputa de principiu care cred că ar trebui să domine aceste dezbateri ar fi în legătură cu ce fel de stat îşi doreşte societatea românească, din 2009 încolo: un stat la dispoziţia celor bogaţi şi, totodată, indiferent la problemele şi necazurile majorităţii populaţiei sau, dimpotrivă, un stat preocupat de asigurarea egalităţii de şanse în ceea ce priveşte accesul la educaţie, la sănătate, la cultură, la celelalte servicii publice esenţiale.

Joi, 16 octombrie 2008

Laboratoarele au lansat, în sfârşit, pe piaţă leit-motivul campaniei electorale: „marea împăcare“. Răspândacii au aruncat, ca din întâmplare, previziunea refacerii Alianţei DA, cu speranţa că ea va fi preluată şi rostogolită în dezbaterea publică. Lucru care începe să se şi producă. Enunţată, mai întâi, în reviste dictate de cine trebuie şi distribuite cui trebuie, sintagma marii împăcări cucereşte teren, conform celor mai simple tehnici de manipulare. Formulată ca o probabilitate de ordin statistic, refacerea Alianţei DA se va transforma, cu timpul, într-o indicaţie de vot. Cei care au misiunea să popularizeze masiv această opţiune fac discret cu ochiul, se uită peste umăr şi dau de înţeles că o nouă împreunare între PNL şi PDL ar fi, desigur, voinţa „marilor licurici“.
Analizele de peste vară, care au urmat alegerilor locale şi care s-au derulat în reşedinţe destul de răcoroase faţă de canicula de afară, au condus spre două mari opţiuni: fie „marea coaliţie“, ceea ce ar fi însemnat intrarea în cărţile guvernării a PSD alături de unul dintre celelalte două partide, după modelul german sau chiar cel francez (în care Ministerul de Externe al unui guvern de dreapta a fost încredinţat unui socialist); fie a doua opţiune, pentru „marea împăcare“, adică spre o reîncălzire a sosului sleit în care se bălăcesc, de vreo 3 ani încoace, liderii PDL şi PNL.
Până la urmă, a căpătat viză opţiunea a doua – pentru „marea împăcare“ – iar decizia fiind luată, restul este, ca la şah, o chestiune de simplă tehnică a mutărilor. Aceasta înseamnă că, prin paşi bine gândiţi, trebuie pregătite condiţiile în care împăcarea dintre cele două partide să pară chestiunea cea mai naturală cu putinţă. şi primii paşi au şi început să apară. Stolojan şi-a înmuiat reflexele metalice din voce atunci când vorbeşte despre Tăriceanu, sugerând nu o incompatibilitate definitivă, ci doar o dificultate relativă în a colabora cu actualul premier. Apoi, prin tehnici bine gândite, încep să apară tot mai des imaginile de arhivă în care dl Zeus Băsescu ridica spre Olimpul puterii mâinile lui Tăriceanu şi Boc, aflaţi de-a dreapta şi de-a stânga sa, ca nişte îngeri înaripaţi. Nici luările de poziţie ale primarului navetist Emil Boc nu mai au sarcasmul de odinioară când vine vorba de PNL, acesta rezumându-se doar la eschiva despre aşteptarea rezultatului alegerilor. „Vorbim văzând rezultatele“, anunţă dl Emil Boc, părând deschis, mai mult ca oricând, spre o împăcare cu liberalii.
Cât dinspre tabăra acestora din urmă, se mai menţine doar firava obiecţie privind excesiva subordonare a PDL faţă de Traian Băsescu.
.Liberalii, care sunt şi ceva mai libertini din fire în materie de politică a alianţelor, par vădit deranjaţi de această suzeranitate agresivă pe care Băsescu o exercită asupra întregului PDL şi a liderilor importanţi ai acestui partid. Cu alte cuvinte, nici liberalii nu s-ar da înapoi să se logodească din nou cu partidul lui Boc, condiţia fiind, însă, aceea ca socrul mare de la Cotroceni să le dea binecuvântarea, iar după aceea să semneze şi declaraţia de abdicare de la orice pretenţii de tutelă.
Subiectul pare unul dintre cele mai delicate în analizele de laborator. Dar animalul politic Traian Băsescu l-a înţeles „din prima“, astfel încât şi-a pus mănuşile de catifea când vine vorba de liberali (a se vedea invitarea lui Tăriceanu la Cotroceni, luni după-amiază), după cum şi-a pus şi dopuri de vată în urechi când mai vine vorba de vreun scâncet de ajutor din partea PDL-iştilor. Băsescu este suficient de abil să se retragă vreo lună şi jumătate de la conducerea vizibilă a PDL, să facă pe echidistantul şi pe preocupatul de alte mari chestiuni, lăsându-i, ca socru mare ce se află, pe cei doi copii să-şi găsească liniştea împăcării.
Lucrurile evoluează spre acest scenariu, rezumat de Emil Boc printr-o frază ce aminteşte de ziua Revoluţiei: „şefu’, fă-te că ne laşi din braţe până batem palma cu liberalii!“

Miercuri, 15 octombrie 2008

Ani în şir, calul de bătaie al dezbaterilor publice l-a constituit reforma clasei politice. Nestrăduindu-se vreodată să definească substanţa şi conţinutul unei asemenea reforme, adepţii acestei teorii – echivalentă cu o mare diversiune – se refereau, cu precădere, la parlamentari, „reforma clasei politice“ traducându-se, de fapt, prin „ridică-te tu să mă aşez eu“.
Traian Băsescu a fost cel care a purtat, până deunăzi, stindardul acestei campanii, ce viza, în subsidiar, ridicularizarea parlamentarilor şi culpabilizarea (inclusiv cu instrumentele din subordinea sa) a celor pe care-i consideră nu adversari politici, ci de-a dreptul duşmani. Însăşi forţarea sistemului de vot uninominal a fost făcută în numele ideii sacrosancte a reformării clasei politice. Se spera, mai ales în perioada discuţiilor exacerbate pe tema virtuţilor acestui vot, că sistemul uninominal va aduce aşa, de la sine, din ceruri, o reformare a clasei politice, fără a se preciza care ar fi sensurile, conţinutul şi paradigmele unei asemenea reforme.
E adevărat, în ultima vreme, apologeţii din societatea civilă ai votului uninominal tac chitic şi o cam dau cotită atunci când vine vorba să explice efectele catastrofale, deja previzibile, pe care le va aduce votul uninominal, sub mai multe aspecte (pe care le vom analiza altădată). Ideologii şefi ai sistemului uninominal, ca şi portdrapelul lor de la Cotroceni se află într-o misterioasă expectativă ce vorbeşte de la sine: nici vorbă să mai salute desfăşurarea alegerilor prin acest sistem, după ce a devenit evident spectacolul diverselor candidaturi pe diverse colegii şi după ce se întrevede canibalizarea care se va produce în interiorul partidelor şi între acestea, odată cu încheierea alegerilor.
Dezvăluirile făcute de presă în privinţa organigramelor şi salariilor din majoritatea instituţiilor de stat – altele decât Parlamentul! – aruncă, din fericire, o lumină puternică asupra necesităţii imperative a adevăratei reforme de care e nevoie în România – şi anume reforma statului. Ceea ce se impune cu acuitate nu este, prin urmare, confuza şi legendara reformă a clasei politice (pentru că aceasta, în fond, se produce urmare oricărui ciclu electoral, când oamenii votează, exprimându-şi opţiunea), ci o reformă a statului, în toate componentele sale. Îndeamnă spre această abordare inclusiv ceea ce se petrece pe plan internaţional, în privinţa întăririi politicilor etatiste în domeniul economic şi financiar. Statele responsabile încep să facă planuri centralizate şi să administreze centralist situaţia pieţelor celor mai liberale. Experienţa recentă a Statelor Unite, ca şi deciziile de ieri ale reuniunii de la Paris a şefilor marilor state europene reprezintă una dintre cele mai tulburătoare cotituri în această privinţă, zgâlţâind din temelii credinţele neoliberale cel mai ferm înrădăcinate în ideologiile şi practica politică a ultimelor decenii. (urmare în pagina 16)
Din fericire, sub aspectul regândirii rolului statului în protejarea pieţei şi, mai ales, în protejarea efectelor devastatoare ale acesteia asupra cetăţenilor, ţara noastră are o şansă mare, pentru că se află în apropierea alegerilor parlamentare. Printre multele opţiuni pe care electoratul le va avea – pentru un partid sau altul, ori pentru un candidat sau altul – se află opţiunea fundamentală între a avea un stat puternic, care să garanteze accesul egal la o viaţă mai decentă, la educaţie, la sănătate, la cultură, sau, dimpotrivă, un stat care să rămână, pe mai departe, confiscat de cei bogaţi, bântuit de legenda cotelor unice, care scuteşte de impozit pe profit câştigurile la bursă şi care transformă bunurile publice cele mai de preţ – educaţia, sănătatea, cultura – în simple mărfuri ale unei pieţe incontrolabile.
O reformă a statului poate să înceapă, prin urmare, numai de la clarificarea între aceste două opţiuni, pe care electoratul român are şansa de a o face peste foarte puţin timp.
Abia după această opţiune fundamentală se poate pune şi problema reformării instituţionale propriu-zise, a ierarhizării unitare a salariilor în sistemul bugetar, a eliminării atâtor „agenţii“ şi „autorităţi naţionale“, inventate doar pentru a satisface clientela politică, a scuturării organigramelor de personalul inutil, birocratic şi obstacular, a simplificării radicale a relaţiilor dintre amărâtul de cetăţean şi multiplele ghişee pe la care este nevoit să-şi plimbe ofurile şi necazurile.
Reforma statului reprezintă tema adevărată a unei dezbateri publice responsabile în această perioadă.
Din fericire, sub aspectul regândirii rolului statului în protejarea pieţei şi, mai ales, în protejarea efectelor devastatoare ale acesteia asupra cetăţenilor, ţara noastră are o şansă mare, pentru că se află în apropierea alegerilor parlamentare. Printre multele opţiuni pe care electoratul le va avea – pentru un partid sau altul, ori pentru un candidat sau altul – se află opţiunea fundamentală între a avea un stat puternic, care să garanteze accesul egal la o viaţă mai decentă, la educaţie, la sănătate, la cultură, sau, dimpotrivă, un stat care să rămână, pe mai departe, confiscat de cei bogaţi, bântuit de legenda cotelor unice, care scuteşte de impozit pe profit câştigurile la bursă şi care transformă bunurile publice cele mai de preţ – educaţia, sănătatea, cultura – în simple mărfuri ale unei pieţe incontrolabile. O reformă a statului poate să înceapă, prin urmare, numai de la clarificarea între aceste două opţiuni, pe care electoratul român are şansa de a o face peste foarte puţin timp.
Abia după această opţiune fundamentală se poate pune şi problema reformării instituţionale propriu-zise, a ierarhizării unitare a salariilor în sistemul bugetar, a eliminării atâtor „agenţii“ şi „autorităţi naţionale“, inventate doar pentru a satisface clientela politică, a scuturării organigramelor de personalul inutil, birocratic şi obstacular, a simplificării radicale a relaţiilor dintre amărâtul de cetăţean şi multiplele ghişee pe la care este nevoit să-şi plimbe ofurile şi necazurile. Reforma statului reprezintă tema adevărată a unei dezbateri publice responsabile în această perioadă.

Marţi, 14 octombrie 2008

Liberalii fac un pas riscant în campania electorală. În loc să rămână ca mireasa în aşteptare, spre a fi curtată, PNL se pune ca ţânţarul pe frunte, alegându-şi deja adversarul de campanie: PSD. Cu ochii pe sondaje, liderii liberali n-au rezistat tentaţiei unui raţionament empiric: acela de a zgâlţâi scaunul celor de deasupra, încercând, astfel să adune puncte pe seama celui clasat pe locul doi, şi anume PSD. După apologia pe care preşedintele PNL, Călin Popescu Tăriceanu, a făcut-o modelului social european, după alte asemenea declaraţii ale sale desprinse la indigo din manualele doctrinei de stânga, şi după ce sâmbătă, la Oradea, tot Tăriceanu anunţa că „revenirea PSD este un mare pericol“ pentru România şi chiar Europa, ieri a urmat declaraţia oficială de război pe care directorul de campanie electorală a PNL, Bogdan Olteanu, a făcut-o într-o conferinţă de presă transmisă pe televiziuni.
Comentatorii răutăcioşi ar putea spune că avem de-a face cu o operaţie chirurgicală de travesti politic. Încercând să pară emoţionaţi şi sincer preocupaţi de politicile de stânga, liberalii încearcă să se prezinte în faţa electoratului nu cu o schimbare de sex, ci cu o schimbare de sens. Cine i-ar fi auzit cum vorbeau acum 4-5 ani despre politicile sociale şi cum vorbesc ei acum despre aceleaşi lucruri ar rămâne profund derutat, neştiind până la urmă, care este travesti-ul şi care este realitatea! Adică, pentru ce tablă de valori militează PNL în societatea şi economia românească? În practica guvernării actuale această „tablă de valori“ s-a sintetizat, practic, în sanctificarea faimoasei cote unice. Considerată „bijuteria coroanei“ în politica liberală, cota unică a avut, în esenţă, trei mari efecte: o polarizare accentuată a societăţii, cei bogaţi devenind şi mai bogaţi (circa 500 de persoane deţin o treime din PIB-ul naţional), iar cei săraci au devenit şi mai săraci; a doua consecinţă a fost o multiplicare a fiscalităţii şi parafiscalităţii, disimulată în tot felul de taxe şi impozite (peste 500!), ascunse cu grijă sub preş de guvernanţi, care trâmbiţează doar despre cota unică, dar tac chitic despre taxele nou introduse ca să mai suplinească din pierderile bugetare. În sfârşit, a treia consecinţă – şi cea mai gravă – a fost diminuarea bugetului naţional al ţării cu peste 1 miliard de euro anual (în valoare nominală), ca urmare a aplicării cotei unice la impozitul pe venituri şi pe profit, bani care, în loc să intre în investiţii publice, în şcoli sau în salariile profesorilor, sau în pensii, au ajuns, cum statisticile arată, în „PIB-ul personal“ al unor oameni de afaceri deveniţi multimiliardari. Pe acest fond, a vorbi, acum, despre politicile sociale liberale este nu numai o contradicţie în termeni, dar şi un semn de laşitate politică.
Liberalii şi-au făcut calcule care ţin strict de campania electorală, de a arunca praf în ochii electoratului, pe principiul că nu contează ce faci, ci doar ceea ce promiţi. Alegându-şi drept adversar PSD, liberalii contează ca tot mai multe voturi de la acest partid se vor îndrepta spre PNL din moment ce, nu-i aşa, Tăriceanu se angajează el, acum, la nişte politici sociale de stă mâta în coadă. Iar dacă PSD îşi va diminua scorul, ca urmare a exodului de voturi în favoarea PNL, atunci forţa de negociere a liberalilor ar deveni mult mai mare, până acolo încât, de ce nu, l-ar vedea înscăunat pentru a doua oară pe Tăriceanu premier.
Raţionamentul pare corect, dar e cale lungă până ca el să şi funcţioneze în realitate. Este îndoielnic că electoratul PSD-ist sau chiar cel indecis va fi ademenit de cântecele socialiste ale sirenelor liberale – mai ales că există şi agravanta, din punct de vedere moral, potrivit căreia toată lumea ştie că liberalii n-ar fi rezistat la putere fără votul din parlament al celor pe care îi atacă acum la baionetă.
În al doilea rând, lovind în PSD, liberalii întind implicit, preşul spre colegii lor din Alianţa DA, adică spre Băsescu şi Boc, marii prieteni ai lui Crin Antonescu&co. Pe traseul acestei „regăsiri de vodevil“ mai apar însă nişte mici pioneze: Stolojan a declarat, din nou, chiar sâmbătă, că nu concepe o colaborare cu Tăriceanu; să admitem că este aşa şi să mai admitem chiar şi faptul că, din acest motiv, s-ar putea ca Stolojan să fie cel sacrificat de Băsescu. Cum va fi, însă, imaginea unui Tăriceanu depunând, din nou, jurământul de premier în faţa aceluiaşi Băsescu. O altă variantă ar fi ca Tăriceanu&co. să elibereze ringul din fruntea liberalilor, chestiune foarte puţin probabilă, neputându-se identifica, până acum, în interiorul PNL, acele cozi de topor pe care Băsescu să se poată baza în construcţia unei noi soluţii imorale.
Jocul electoral al PNL este, prin urmare, destul de riscant. El se bazează şi pe faptul, tot mai evident, că PSD-ul se arată dispus să primească tot felul de lovituri în plex –şi chiar sub centură- atât de la PDL, cât şi de la PNL – numai pentru a se vedea cu „o cotă parte“ inclus în ecuaţia guvernării, nu contează alături de cine. şi-aici ar rămâne de văzutcum va arăta o istorică îmbrăţişare între Bogdan Olteanu cel atât de vehement ieri şi Mircea Geoană, căutătorul de comori social-democrate într-o lume aflată în permanentă mişcare.
Antibasismul care a caracterizat PNL în ultimii doi ani şi care a adus acestui partid – atâta popularitate în sondaje, cât şi susţinerea parlamentară a PSD-iştilor este acum aruncat la coş, fiind înlocuit de către aceiaşi liberali, cu un antipesedism scos de la naftalină şi care nu mai convinge pe nimeni.

Luni, 13 octombrie 2008

Deranj mare într-un muşuroi care părea de neatins: salariile bugetarilor. Nemulţumirile care mocneau, de multă vreme, în legătură cu lefurile din sectorul bugetar au izbucnit, fără şanse de a fi stinse prea curând. Capacul l-au pus dezvăluirile despre salariile plătite în agenţiile guvernamentale, ca şi despre pensiile pe care unii dintre bugetari şi le cam confecţionează singuri.
În anii din urmă, veniturile – deci, nu numai salariile – din sectorul bugetar s-au tot mărit, departe de văzul lumii. Veşnica ţintă de bătaie o reprezenta doar Parlamentul. S-a spus, până la saturaţie, că lefurile parlamentarilor sunt principala sursă de irosire a bugetului naţional – chiar dacă acestea, „proportions gardies“, sunt mult mai mici decât veniturile parlamentarilor din alte ţări europene şi, după cum se vede, sunt mult, mult mai mici decât ale unui şef de birou din ANRE.
Mecanismul prin care, în sectorul de stat, s-a ajuns la venituri de-a dreptul stridente a fost cel al sporurilor de tot felul, aplicate şi asociate la salariul de bază. Tactica de „adormire“ a vigilenţei publice consta în scoaterea la vedere doar a salariului, atunci când apăreau dezbateri despre veniturile bugetarilor, fără a se aminti nimic despre sporuri. În realitate, aceste salarii reprezintă cam o treime din veniturile totale, restul fiind format din tot felul de sporuri şi indemnizaţii, care se contorizează în portofelul celor în cauză, inclusiv în calculul pensiilor. Prin acest mecanism, s-a ajuns în situaţia actuală, în care, de pildă, un consilier sau expert de pe la guvern, ascuns în anonimatul atâtor hârţogării şi pe care presa nu-l deranjează niciodată (pentru că nici nu ştie de existenţa lui), să aibă venituri lunare mult mai mari decât indemnizaţia unui deputat sau senator, care se află tot timpul în obiectivul presei şi când este şi când nu este cazul şi, în plus, ajunge în respectiva funcţie nu numit de cineva, ci având legitimitatea votului cetăţenilor.
Acest tablou general explică presiunea mocnită, dar nu mai puţin puternică pentru „angajarea la stat“. Într-o economie de piaţă şi sub o guvernare liberală, s-a ajuns în situaţia în care angajarea la stat să fie mult mai preferată decât iniţiativa în domeniul privat ori angajarea în acest sector. Principala consecinţă este că, treptat, numărul salariaţilor care au umflat schemele instituţiilor de stat a sporit tot mai mult, în detrimentul sectorului privat. Altfel spus, salariaţii mai puţini din sectorul privat sunt cei care, până la urmă, ţin în spinarea lor toată bugetărimea ascunsă prin coclaurii agenţiilor, instituţiilor şi oficiilor guvernamentale.
Situaţia aceasta a condus la o adâncire a inegalităţilor sociale în interiorul aceloraşi profesii, cel mai recent exemplu fiind faimoasa majorare a salariilor profesorilor. Prin legea adoptată de Parlament, s-a stabilit o majorare a salariilor profesorilor din învăţământul de stat, legea negarantând, însă, o majorare echivalentă şi a salariilor cadrelor didactice care activează în învăţământul privat. Profesorii din sectorul privat vor fi salarizaţi în funcţie de posibilităţile financiare ale universităţilor respective, care, la rându-le, depind de nivelul taxelor aplicate studenţilor. Prin urmare, pentru ca şi profesorii din mediul privat să obţină o majorare corespunzătoare a salariilor, instituţiile respective trebuie să majoreze taxele de înscriere, ce vor fi suportate de studenţi, respectiv de părinţii acestora. Până la urmă, efectul va fi o îngustare şi mai evidentă a căilor de acces către învăţământul superior, tocmai din cauza acestor majorări inevitabile a taxelor de înscriere şi de examene.
Deocamdată, se anunţă o nouă „întrecere capitalistă“ pentru elaborarea unei legi unitare a salarizării în sectorul bugetar. Ca şi în cazul votului uninominal, vor apărea fel de fel de variante, cu tot felul de autori, care mai de care mai grăbiţi să-şi asume paternitatea unei legi care a devenit, brusc, extrem de populară în ochii multora.
Prin deceniul al treilea al secolului trecut, mai exact în 1927, Parlamentul ţării avea pe agendă tot o asemenea preocupare palpitantă, privind arhitectura salariilor în sectorul de stat. Subiectul revine, acum, în actualitate – şi nu numai în România, ci şi în alte state europene. Pentru ţara noastră, însă, este vorba de o abordare în premieră pentru această perioadă post-decembristă – răstimp în care de salarizare s-a ocupat oricine, când a vrut şi cum a vrut, fiecare în curtea proprie.
Semnalul a fost dat, dar este greu de imaginat că, în plină campanie electorală, se va găsi vreun partid care să-şi treacă în program obiectivul de a limpezi situaţia salarizării în sectorul bugetar. Aici lucrează, sub adăpostul anonimatului şi al coridoarelor pe care pătrunde foarte puţină lume, peste 2 milioane de angajaţi la stat, care reprezintă, nu-i aşa?, tot atâtea voturi. Este de văzut cine va avea curajul să se ia la trântă cu această „conopidă“ imensă pe care o reprezintă sistemul actual al salarizării în sectorul de stat.

Sâmbătă-duminică, 11-12 octombrie 2008

Trăim într-o perioadă în care se întocmesc tot felul de planuri de viitor, fără ca vreunul să aibă legătură cu altul şi niciunul cu previzibila realitate post-electorală. Primele care au deschis balul sunt partidele, care se prezintă pe la televiziuni cu programele pe masă, ajungând chiar să se acuze de plagiat. Până la urmă, repetiţiile sunt inevitabile întrucât voturile se câştigă numai cu promisiuni. De aceea, nimic surprinzător în faptul că un partid autointitulat de dreapta – şi anume PDL – a scos pe piaţă un program de-a dreptul năucitor prin abundenţa măsurilor de stânga.
Tot din acea parte a axei politice – de la liberali – încep să se audă baritonale, tip Orban sau Tăriceanu, intonând melodii tot de stânga, cu partituri desprinse din modelul social european. A-i auzi pe liderii liberali, la sfârşit de mandat, lăudând şi asumându-şi modelul social european, pentru care l-au ironizat, ani în şir, pe Ion Iliescu, este încă o anomalie a febrei produse de campania electorală.
Pe ringul promisiunilor, dar de data aceasta nu formulate, ci solicitate, au intrat şi sindicatele. Liderii acestora au deja o legitimitate îndoielnică. Mulţi dintre ei mai au în comun cu sindicatul doar o barbă nerasă de trei zile – şi anume înaintea unui miting programat, la care sunt invitate, cu grijă, televiziunile. De ani buni, aşa-zişii lideri de sindicat sunt patroni în toată puterea cuvântului şi a conturilor personale. Brusc, se reactivează, însă, lansând pe piaţă un fel de tablou comparativ al rectificărilor, în care cei de la Sănătate se inspiră de la cei din Învăţământ, sindicaliştii funcţionarilor publici se inspiră de la cei din Sănătate ş.a.m.d.
Miza acestei „spontane“ preocupări pentru escaladarea „mai binelui“ membrilor de sindicat este, de fapt, una ascunsă în mânecă. Ieşind în piaţă cu trompeta mitingistă la gură, aceşti bravi lideri dau, astfel, de veste că sunt gata să negocieze viitoarele posturi şi viitoarele dregătorii cu mai toate partidele. De fapt, unul dintre ei, care şi-a văzut deja sacii în căruţă din acest punct de vedere, nu s-a sfiit să declare, chiar în direct şi la o oră de vârf, pe o televiziune, că deja şi-a distribuit câte doi ciraci în colegii uninominale, la cele trei partide favorite ale alegerilor. Prin urmare, oricum se vor face alianţele, băieţii din sindicatul respectiv sunt prezenţi în orice combinaţie de trei luate câte doi.
Licitaţia revendicărilor formulate de liderii de sindicat este, de fapt, o momeală întinsă partidelor în ideea că, pasămite, dacă acestea semnează acum, nu mai târziu, diverse protocoale şi înţelegeri secrete, vor putea primi voturi din partea „sutelor de mii“ de sindicalişti arondaţi cutărui sau cutărui lider.
Pe lângă promisiunile formulate de bunăvoie de partide şi pe lângă cele revendicate din interes de sindicate se află – dar chiar paralel cu acestea! – realitatea însăşi. După alegeri, se va alege praful şi de promisiunile partidelor, şi de visele de bunăstare după care tânjesc sindicaliştii. Realitatea economică şi financiară a ţării va fi mult mai dură decât îşi pot imagina marii constructori ai proiectelor pe hârtie electorală. Acestea se vor prăbuşi precum afişele din campanie: spălate de ploi şi smulse de vânt!

Vineri, 10 octombrie 2008

Ziua de ieri a fost marcată de câteva evenimente importante: Camera Deputaţilor a respins obiecţiile preşedintelui la legea prin care evacuările din casele naţionalizate vor fi stopate; guvernul liberal a luat în discuţie scutirea de impozit a câştigurilor obţinute pe bursă de elita care practică aceste tranzacţii speculative; Curtea Constituţională „a dat-o cotită“ în privinţa numirii procurorilor şefi, amânând, practic, un verdict în disputa dintre Traian Băsescu şi Kovesi, pe de o parte, şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte. Aceste trei principale evenimente de politică internă au ocupat ecranul actualităţii, acoperind un lucru mult mai profund şi mult mai grav pentru viitorul pe termen scurt şi mediu al situaţiei din ţară. Este vorba de presiunile formidabile care se fac asupra Băncii Naţionale, pentru a scoate valută din Trezorerie şi a o arunca pe piaţă, ca să tempereze devalorizarea leului.
Computerele din reţelele financiare internaţionale s-au încins ieri, în jurul prânzului, sesizând atacul speculativ fără precedent produs asupra Băncii Naţionale a României. Cu ochii în monitoare, comentatorii avizaţi invocau situaţia similară de acum câţiva ani, când multimiliardarul George Soros a dat peste cap Banca Angliei, producând una dintre cele mai grave prăbuşiri ale lirei sterline, printr-o operaţiune care se predă în manuale. Comparaţia, desigur, trebuie să păstreze proporţiile. Dar, indiferent de anvergura tranzacţiilor, mecanismul este acelaşi. Banca Naţională este presată să tot scoată euro pe piaţă, să-şi diminueze rezervele până la plafoane minimale, astfel încât, sub iminenţa incapacităţii de plată, a scadenţelor contractate, să fie nevoită, peste un timp, să răscumpere euro la un preţ dublu sau triplu faţă de cel la care vinde acum.
Mugur Isărescu este una dintre acele personalităţi care inspiră calm, încredere şi siguranţă. Dar sunt extrem de puţini oamenii din ţara asta care şi-ar fi dorit să fie în pielea lui ieri şi, poate, în cursul zilei de astăzi, când este de aşteptat ca atacurile speculative la adresa BNR să continue.
Ar trebui să recapitulăm foarte schematic mecanismul crizei financiare, începută în SUA şi care se propagă acum în toate reţelele financiare din alte zone ale lumii.
„Primum movens“ a constat în faptul că CINEVA, ca la o comandă, şi-a retras imense lichidităţi din toate băncile americane. Paternitatea acestor capitaluri uriaşe este difuză, riscant să fie rostită, dar, oricum, bănuită.
Aspirate de lichidităţi, băncile nu şi-au putut derula operaţiunile concrete, rămânând, practic, fără bani – atât ai lor proprii, cât şi ai deponenţilor; lipsa de bani a condus la scumpirea fără precedent a lor; asta a însemnat majorarea dobânzilor şi restricţionarea creditelor.
Dar, totuşi, economia curentă, reală, lucrează cu banii băncilor. Sute de mii de firme americane aveau două şanse: închiderea şi falimentul, pe de o parte, sau apelarea în continuare la credite, pe de altă parte; apelarea la credite tot mai scumpe înseamnă produse tot mai scumpe, din cauza costurilor tot mai mari; produse tot mai scumpe înseamnă creşterea şomajului, spre a se diminua componenta forţă de muncă din costuri şi mai înseamnă clienţi tot mai puţini, din cauza scumpetei şi a aceleiaşi lipse de lichidităţi.
Unda de şoc se propagă implacabil din zgârâie-norii marilor bănci americane până în subsolurile celor mai îndepărtate suburbii din SUA. Prin urmare, diagnosticul iniţial al actualei situaţii este criza acută de lichidităţi, provocată – repetăm, ca la o comandă – de retragerea aproape simultană a unor imense capitaluri din marile bănci internaţionale.
BNR are încă rezerve importante – şi cine se află la butoane ştie acest lucru. De aceea, presiunea asupra epuizării acestor rezerve este formidabilă. Încorsetată şi de o politică guvernamentală dezastruoasă, Banca Naţională trebuie să dea piept cu o agresiune fără precedent, încercând să evite deznodământul prevăzut pentru această partidă de şah: epuizarea rezervelor de valută şi plasarea României în situaţia de a răscumpăra euro, peste o vreme, la preţuri, cum spuneam, de două-trei ori mai mari.
În această conjunctură, „băieţii isteţi“ fac ceea ce o piaţă sălbatică îi îndeamnă să facă: încearcă să scape rapid de capitalurile din portofoliu. Toată lumea încearcă să vândă, pentru că nu mai ştii dacă ce ai azi va mai avea vreo valoare mâine. Aşa se explică, practic, cel mai important eveniment din încărcata zi de ieri: închiderea istorică a Bursei de Valori Bucureşti, la care, în premieră, s-au înregistrat numai ordine de vânzare şi niciun ordin de cumpărare!
Până vom vedea dacă Băsescu îi va numi sau nu pe procurorii şefi mai departe, este bine să ne gândim la ce se întâmplă în sala computerelor şi în camera de trezorerie ale Băncii Naţionale, chiar dacă unii dintre noi ajung acolo numai cu gândul.

Joi, 9 octombrie 2008

În suita unor prestaţii publice şi profesionale admirabile, dna judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, a enunţat o nouă temă care produce transpiraţie pe spinarea Cotrocenilor: legea privind funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate ar fi neconstituţională, astfel încât se cere examinarea ei sub acest aspect. Desigur că lăudătorii regimului neo-cezarist, în care guvernarea şi democraţia se exercită cu cătuşele pe masă, s-au şi opărit numai la această „îndrăzneală“ nemaipomenită – ca o lege să fie trimisă la Curtea Constituţională de altcineva decât de Zeus! Gestul dnei Bărbulescu este, oricum, lăudabil şi aşteptăm ca el să fie dus până la capăt, încheindu-se cu un verdict, indiferent care, al Curţii Constituţionale.
Realitatea este că regimul Băsescu a introdus o pândă generalizată asupra demnitarilor, în general, şi asupra parlamentarilor (mai ales cei 322), în special. Nicio altă problemă din economia românească, din politica externă a ţării, din starea socială a oamenilor săraci nu reprezintă vreo prioritate pentru regimul de tip autoritarist al lui Băsescu, în afara pândei şi pizmei fără sfârşit la adresa demnitarilor. Aceştia sunt consideraţi a priori infractori, împotriva lor se încep urmăriri penale doar în urma unor ştiri de pe la televiziunile arondate Cotrocenilor; în lada de vechituri a familiilor lor se scormoneşte fără încetare; li se numără banii, camerele de la mansardă şi chiar toate ouăle din coş. Special pentru demnitari s-au creat două instituţii cu dedicaţie: Direcţia Naţională Anticorupţie şi Agenţia Naţională de Integritate. Suntem singura ţară din Uniunea Europeană în care funcţionează asemenea excrescenţe ale procuraturii de tip comunist – şi calificativul nu este deloc exagerat, dată fiind poliţia politică pe care DNA o practică cu seninătate, sub binecuvântarea Cotrocenilor.
Repetăm, prin urmare, că nicio ţară europeană nu are asemenea instituţii specializate strict pe urmărirea demnitarilor, mai exact a parlamentarilor şi a miniştrilor care nu sunt pe placul şefului statului. În orice democraţie normală, funcţia punitivă a statului este preluată de organisme unanim recunoscute şi cu atribuţii general valabile indiferent de ţară. La noi, însă, vocaţia răzbunării politice, însămânţată de Traian Băsescu în întreaga societate românească, trebuia slujită de instrumente anume concepute. Altfel, totul rămânea la o retorică populistă, dar fără efecte în zona adversarilor politici, care trebuie reduşi la tăcere sub orice formă. Unul dintre exemplele clasice, care se poate preda în manuale, este cel al dosarului penal întocmit împotriva lui Adrian Năstase, pe tema campaniei electorale din 2004.
Este unic în analele vieţii politice contemporane europene cazul în care şeful unui partid este chemat la Parchet pentru nu se prea ştie ce anume acuzaţie legată de campania electorală a unor alegeri pe care le-a pierdut. Că Băsescu a vrut să-i pună încă un pietroi în buzunar lui Năstase, nu ne mai miră, dar efectul dosarului respectiv e mult mai perfid. Astfel, în acel dosar sunt nu mai puţin de 400 martori; fiecare, desigur, este chemat pe la Parchet să dea cu subsemnatul, chit că are sau nu habar de lucrurile pe care procurorii vor să i le pună în cârcă lui Năstase. De fapt, în această tevatură, nu contează nicicum adevărul. Contează tevatura în sine, care are rol de „aviz amatorilor“. Contează întinderea într-un timp necontrolabil a acestor plimbări pe la Parchet şi mai contează faptul că cei 400 de oameni devin, fără voia lor, vectori de influenţă, spunând în stânga şi în dreapta ce li s-a întâmplat şi inhibând, astfel, pe toţi cei care ar mai avea porniri de a-l susţine într-un fel sau altul pe Adrian Năstase într-o campanie electorală. Ameninţarea cu un proces şi cu o tevatură similare este suficientă pentru orice potenţial prieten sau susţinător al lui Năstase pentru a-şi pune definitiv pofta în cui atunci când ar veni vorba de fostul premier.
Această culpabilizare direcţionată şi parşivenie de tip neobolşevic sunt elementele care caracterizează, din păcate, viaţa socială şi politică românească: suspiciunea, prezumţia de vinovăţie, predispoziţia de a vedea peste tot infractori, hoţi, şmecheri şi derbedei. Puritanii care au dreptul exclusiv de a arăta cu degetul acolo unde sunt toate relele din lume sunt cei care s-au aciuit repede sub basca de marinar a locatarului de la Cotroceni. Pentru că de acolo vin Dreptatea şi Adevărul!
Pe acest fundal, intenţia dnei Lidia Bărbulescu de a supune examenului de constituţionalitate o lege pe care Ceauşescu o numea a „ilicitului“ reprezintă o particulă de minereu într-un munte de steril, pe care ni-l toarnă zi de zi în cap demagogia populistă de tip autoritarist.
A sta la pândă spre a-i urmări pe cei 322 de demnitari – în condiţiile în care, iată, un sfert din PIB-ul ţării este în proprietatea a 500 de indivizi – reprezintă mai mult decât un abuz: este absurditatea unui stat bananier, în care democraţia se face, aşa cum spuneam, cu cătuşele pe masă, cu lunetiştii pe acoperişuri şi cu sunetele ameţitoare de sirenă, care ţâşnesc asurzitor dintr-un convoi interminabil de maşini, ce acompaniază un biet Mercedes NBC, negru şi blindat.

Miercuri, 8 octombrie 2008

Guvernul instalat prin fraudă morală este în pragul unui faliment politic ce se poate preda în manuale. Incapabil să creeze şi să gestioneze resursele, să cultive dialogul social, să desfăşoare o relaţie normală cu Parlamentul, Guvernul Tăriceanu caută o ieşire din situaţia în care se află apelând la instituţii din afara sistemului. Cu alte cuvinte, ieşirea e cam prin... Sărindar. A solicitat Curţii Constituţionale să constate că majorarea salariilor profesorilor ar încălca legea fundamentală a ţării; s-a dus cu miloaga la Cotroceni, implorându-l pe Traian Băsescu să nu promulge legea; a găsit câteva voci răzleţe de pe la sindicate care au invocat, cu jumătate de glas, nevoia de responsabilitate a salariaţilor, de a-şi tempera sau chiar a renunţa la revendicări de această natură. Acum, guvernul a bătut şi la poarta „bătrânei doamne“ a economiei, Banca Naţională.
Or, când un Executiv este incapabil să soluţioneze problemele în interiorul sistemului de atribuţii pe care le are, se poate spune că se află în „faliment politic“. Este un faliment previzibil, de altfel, încă din momentul în care a fost instalat, prin imensa fraudă morală produsă de Traian Băsescu, atunci când acesta a ignorat rezultatul votului din 2004 şi a propulsat la putere două forţe politice perdante în alegeri, perdante şi în prezent. Decontarea era previzibilă, totul fiind o chestiune de timp. Pe traseul guvernării, Executivul s-a mai salvat de câteva ori acceptând iniţiative îndeosebi de natură socială, promovate dinspre opoziţie. Acum, însă, în pragul alegerilor, nimeni din arcul parlamentar nu mai are interesul să-i susţină pe liberali, lăsându-i singuri, cu guvern cu tot, pradă realităţilor sociale şi economice pe care se dovedesc incapabili să le gestioneze.
Situaţia e atât de confuză încât s-a ajuns până acolo că Tăriceanu invocă apăsat nici mai mult, nici mai puţin decât... modelul social european, cu aceeaşi voce baritonală cu care el, Orban & Co. ne-au împuiat capul, ani în şir, cu doctrina liberală! Nimic de zis. Un asemenea model există în realitatea civilizaţiei europene, având premisa în faptul că esenţa oricărei guvernări o reprezintă, până la urmă, îmbunătăţirea vieţii oamenilor, progresul comunitar şi civilizaţia socială. Dar, până deunăzi, această sintagmă a „modelului social“ era o veritabilă „pisică neagră“ pentru liberali. Aceştia îşi conjugau apartenenţa politică din străfundurile unei îngâmfări ce nu le mai îngăduia să vadă încotro se mişcă lucrurile în politicile sociale europene.
Acum, Tăriceanu invocă aceste politici, încercând să-şi justifice deciziile din ultima vreme, dar, mai ales, să dea un semnal electoratului de stânga cum că, pasămite, până şi oamenii cei mai săraci ar găsi în PNL un partener capabil să le îndeplinească doleanţele.
Falimentul politic al acestui guvern este explicabil prin trufia manifestată de Alianţa D.A. acum patru ani, pe vremea asta, când Băsescu dădea cu pălăria lui Vosganian în populaţie, când bea din sticla cu şampanie, aruncând-o spre mulţime şi când ameţise o ţară întreagă cu un slogan ce va rămâne în analele minciunilor electorale: „Să trăiţi bine!“.
Traian Băsescu vorbeşte, acum, despre... consuli şi nu-şi asumă nicio răspundere în eşecul global al sloganului său. Pentru că, în fond, el este cel care şi-a asumat acest verdict – că vom trăi bine – atunci când a ignorat rezultatele alegerilor.
Cât de bine vom trăi se va vedea de la 1 ianuarie 2009, când, automat, cel puţin transporturile se vor scumpi cu 13%, propagând alte scumpiri în tot ceea ce se mişcă în ţara asta, de la alimente până la mărfuri industriale, materii prime, produse semifabricate etc.
Nu e nicio bucurie că actualul guvern mai are de trăit doar vreo câteva săptămâni din moment ce moştenirea lăsată de el este deja conturată. şi nu încălzeşte pe nimeni cu nimic faptul că acest guvern de dreapta va ieşi de pe scena politică prin Sărindar, punându-şi paltoanele pe cap, să nu audă ecoul mulţimii.

Marţi, 7 octombrie 2008

Guvernul Tăriceanu înregistrează o premieră mondială: apelează la Curtea Constituţională, la preşedintele ţării şi, mai nou, la sindicate, pentru a bloca, sub orice formă, o lege dată de Parlament. În orice ţară din lume, lucrurile se petrec exact pe dos: Parlamentul dă legi, pe care guvernele sunt obligate să le aplice şi să le respecte. La noi, un asemenea act normativ emis de forul legiuitor al ţării încearcă să fie torpilat prin intervenţia altor instituţii ale statului.
Să ne întelegem: nu Parlamentul este de vină că se doreşte o majorare substanţială a salariilor dascalilor. Datoria parlamentarilor este să-şi apere şi să-şi susţină electoratul. De vină este Guvernul, care s-a trezit dintr-odată că este incapabil să asigure resursele necesare pentru aplicarea acestei legi. Culmea indolenţei, Guvernul nici măcar nu şi-a apărat punctul de vedere în Parlament, cu ocazia dezbaterii legii în discuţie. Deşi ştia, de mai multă vreme, că această lege urmează să fie dezbătută şi adoptată, Guvernul nu s-a sinchisit să-şi convingă barem propriii parlamentari – PNL, dacă nu întreg arcul politic al opozitiei, că intenţia respectivă este bună pe fond, dar nu are sustenabilitate în perioada imediată. Ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul a fost inexistent, doarme în galoşi, preocupat exclusiv de realegerea sa într-un colegiu electoral, pe care-l tot bungheşte şi nu-l mai nimereşte. Ministrul Finanţelor, un matematician vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, care se ocupă de economie, a uitat să ceară fişa calculelor presupuse de aplicarea acelei legi, trezindu-se a treia zi după Scriptură, cu declaraţii de presă halucinante. Conform acestui poet rătăcit printre finanţişti, ar trebui ca, nici mai mult nici mai puţin, Consiliului Suprem de Apărare a ţării să fie cel care să dea o declaraţie de război Parlamentului, legii în discuţie şi, de ce nu?, tuturor cadrelor didactice care aşteaptă „cu neruşinare“ această majorare de salarii!
Cauza de fond a acestei situaţii se află, între altele, în eşecul evident a ceea ce se cheamă introducerea taxei unice. De fapt, actualul guvern a introdus aşa-zisa taxă unică doar pentru impozitul pe profit şi pe salarii, iar pierderile imense la buget s-a încercat să fie suplinite prin aplicarea a încă peste 200 de taxe şi impozite parafiscale. Nu taxe mai simple şi mai mici ne-a adus actualul guvern, ci taxe mai multe şi mai împovăratoare. Iar culmea tupeului în domeniu este că, în plină criză a resurselor bugetare, acest guvern a dat o ordonanţă prin care scuteşte de plata impozitului pe profit toate câştigurile obţinute din speculaţiile bursiere.
În România sunt vreo 100.000 de băieţi isteţi care joacă la bursă; şi sunt atât de pauperizaţi sărmanii încât guvernul le-a făcut un cadou în buzunare estimat la circa 20 de milioane euro pe an. De altfel, nu întâmplător foştii miniştri ai Finanţelor sunt împătimiţi jucători la bursă, iar poet-ministrul în funcţie nu face decât să îi mai ajute puţin la portofel.
Guvernul acesta se află, de fapt, într-o pauză, în recreaţia mare, dintre două perioade foarte grele Până în 2004, a fost un guvern supus constrângerilor de a negocia dosarele cu Uniunea Europeană şi de a pregăti Tratatul de aderare (pe care i l-a pus in brate, cu fundiţă, lui Băsescu).
Guvernul viitor, cel care va intra în funcţie după alegerile din noiembrie, va fi supus altor constrângeri, la fel de dramatice, după ce va constata jaful si dezastrul lăsate de guvernarea portocalie.
Între ce a fost greu şi ce va fi şi mai greu s-a întins, însă, această „minunată“ pauză de patru ani, în care Guvernul Tăriceanu a defilat ca Vodă prin lobodă, bătându-şi joc şi de acumulările anterioare, dar şi de strădaniile celor care-i vor urma la conducerea guvernului.

Luni, 6 octombrie 2008

Mi-e dor de Alina Mungiu. La vreme de week-end, mai apar şi asemenea momente de reflecţie, sinceritate şi confesiune.
Tăcerea de acum a Alinei Mungiu este de-a dreptul asurzitoare. În 2004, în această perioadă preelectorală, vajnica exponentă – şi chiar indice! – a societăţii civile era neobosită în a răscoli prin lăzile de gunoi de prin biografiile candidaţilor la Parlament, spre a alcătui ceea ce s-a chemat „Manifestul Coaliţiei pentru un Parlament Curat“. Alina Mungiu şi colegii ei de luptă pentru purificarea definitivă şi ireversibilă a societăţii româneşti puseseră mâna pe nişte fonduri din exterior care trebuia să fie cheltuite pentru acest proiect, cu acest scop – nu prea s-a spus de cine stabilit. Gestul lor a jignit oameni, a răvăşit partide, a stârnit admiraţia celor frustraţi şi iritarea celor încondeiaţi pe nedrept. Membrii „Coaliţiei de curăţare“ au tipărit milioane de fluturaşi, pe care i-au aruncat din helicoptere, bombardând lumea cu insulte şi minciuni care au fost imposibil de corectat ori de anulat într-un asemenea volum şi cu o asemenea forţă de impact.
Cât de reuşită a fost acea campanie furibundă avea să dovedească aceeaşi societate civilă, care, nu după multă vreme, a început, la fel de intens, să incrimineze şi să batjocorească „Parlamentul curat“ abia rezultat din alegeri şi structurat, desigur, după criteriile „Coaliţiei“. Atât de eficientă a fost campania dnei Mungiu & Co. încât i-a permis acestui grup să comită un gest pe care nici bolşevicii nu şi l-ar fi putut imagina: ei au cerut, nici mai mult, nici mai puţin decât excluderea din Parlament a tuturor celor care, pur şi simplu, nu erau pe placul „Coaliţiei“. Adică, un Parlament ales prin votul liber exprimat al corpului electoral trebuia să mai treacă printr-un proces de purificare, în care să fie eliminaţi, om cu om, toţi cei pe care-i indica dna Mungiu. Mai mult decât atât, într-un Raport oficial al Societăţii Academice Române (cum altfel decât „academică“?), dat publicităţii imediat după alegeri, se afirma că „excluderea din Parlament“ a tuturor celor care, totuşi, s-au strecurat acolo, dar încalcă criteriile „Coaliţiei“, devenea sarcina prioritară a guvernului portocaliu instalat în decembrie 2004. S-ar mai fi înregistrat, astfel, încă o premieră mondială absolută: un guvern, adică Executivul, ar fi urmat să emită hotărâri de purificare a Parlamentului, adică a Legislativului!
Până acum, această faimoasă „Coaliţie pentru un nou Parlament Curat“ încă nu s-a prea manifestat. S-or fi terminat stipendiile şi fondurile? În orice caz, este o ocazie ratată de a răspunde unei imense provocări intelectuale: să ne imaginăm cum ar fi arătat criteriile pentru un Parlament Curat în condiţiile votului uninominal şi, mai ales, cui anume s-ar fi adresat somaţia acestei „Coaliţii“ de a nu mai trece pe liste pe X sau Y!
O ieşire metodologică din acest impas şi de salvare a întergului demers ar fi fost, de pildă, redactarea unui document mai amplu, care s-ar fi putut intitula „Manifest pentru un Popor Curat“. Saltul de la curăţarea Parlamentului la curăţirea Poporului intră perfect în logica rafinată a intelectualilor păstoriţi de dna Mungiu & Co.
Să aşteptăm, prin urmare, un asemenea nou „Manifest“, prin care poporul român ar trebui curăţat astfel încât, la votul uninominal, să se poată înscrie numai cei de pe lista întocmită de „Coaliţia“ respectivă (şi, dacă e posibil, la dictarea dlui Traian Băsescu).
Aparent, o asemenea „Coaliţie“ are dificultăţi de efectiv. Dna Mungiu s-a pripăşit pe la oarece universităţi străine, unde împărtăşeşte studenţilor experienţele sale democratizatoare din România; a doua echipieră de bază a „Coaliţiei“ din 2004, dna Monica Macovei, se află într-un şpagat permanent între Macedonia şi Bruxelles; la Skopje s-a învârtit de o sinecură procurată de fostul comisar Frattini pentru reformarea procuraturii şi din această ţară, după ce a zăpăcit sistemul din România; iar la Bruxelles, dna Macovei continuă să scrie ciornele (în sens, figurat, desigur) rapoartelor defăimătoare la adresa justiţiei româneşti. Fără aceste două piese grele, intelectualii de tip Ilieş şi Mărieş, ori Cartianu şi Liiceanu sunt nişte bieţi epigoni în a face şi ei o ediţie completă şi revizuită a „Coaliţiei“ din 2004.
Să nu ne speriem, însă! Coaliţia pentru un Popor Curat trăieşte şi lucrează, chiar dacă ni se pare nouă că ar fi altfel!

Sâmbătă-duminică, 4-5 octombrie 2008

Astăzi, spre seară, în Camera Reprezentanţilor se va relua votul asupra planului Administraţiei Bush de redresare a sistemului bancar american. După cum s-a anunţat, acest plan înseamnă, în esenţă, o naţionalizare a pierderilor imense pe care băncile americane private le-au înregistrat ca urmare a unor politici imprundente de creditare. Suma aflată în joc este de cca 700 miliarde dolari. Aceşti bani ar urma să fie strânşi de trezoreria americană prin noi taxe şi impozite pe care Administraţia Bush cere a fi impuse tuturor contribuabililor. Planul a fost categoric respins la un prim vot în Camera Reprezentanţilor, în numele ideii că asemenea pierderi din domeniul privat ar fi inadmisibil să fie recuperate pe seama tuturor cetăţenilor americani.
Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy – care şi el se revendică de la dreapta politică – afirma ritos cam acelaşi lucru: „Este inadmisibil ca tot săracii să suporte pierderile celor bogaţi!“. Vă imaginaţi ce ar fi însemnat o asemenea frază rostită pe malurile Dâmboviţei!
„Planul Bush“ a mai fost rafistolat şi, cu chiu, cu vai, a întrunit, în noaptea de miercuri, votul Senatului american, care nu este, însă, cameră decizională. Interesant este că, în Senat, foarte mulţi republicani – deci, membri ai partidului lui Bush – au votat împotriva planului propus de preşedintele lor. (Pentru a menţine comparaţia, ne-am putea imagina ce ar însemna să-l auzim pe Emil Boc, profesor de Drept constituţional, criticând aşa, dintr-o dată, derapajele de la Constituţie ale preşedintelui Traian Băsescu!)
Senatul american a aprobat cu două treimi „Planul Bush“, dar Capitoliul cred că răsună şi acum de replica unuia dintre senatorii republicani, potrivit căruia, „în timp ce soldaţii noştri mor pe diferite câmpuri de luptă, Guvernul Bush îndreaptă ţara spre prăpastia socialismului“.
Din punct de vedere al teoriei economice tradiţionale, măsura preconizată de ultraconservatorul Bush – de intervenţie brutală a statului în mecanismele economiei libere de piaţă – este, într-adevăr, tipic de stânga. Nimic mai tipic şi mai caracteristic pentru ceea ce înseamnă intervenţionismul statal în economie decât această tentativă a guvernului american de a interveni pe piaţa bancară, aruncând în joc cca 5% din PIB-ul SUA. Teoreticienii neoliberalismului au rămas sideraţi, iar întreaga apologie a virtuţilor de neatins ale pieţei libere a fost zdruncinată din temelii.
Pe de altă parte, nici stângiştii cei mai fanatici şi etatiştii cei mai convinşi n-ar fi putut vreodată să-şi imagineze cum anume „prăpastia socialismului“, întrezărită de ilustrul senator republican american, este considerată, iată, drept unica soluţie salvatoare a capitalismului pur şi dur, administrat de o guvernare ultraliberală.
În orice caz, şocul produs în sistemul financiar bancar american este comparabil, dar mult mai profund şi cu efecte într-adevăr de natură globală, decât şocul aşa-numitelor atentate de la 11 septembrie 2001.
După această viziune, prin care „prăpastia socialismului“ ar putea interveni întru salvarea capitalismului bancar american, probabil că va trebui rescrise destul de multe capitole ale manualelor de teorie economică.

Vineri, 03 octombrie 2008

Ieri s-a deschis un nou an universitar. Printre valurile de festivism spumos au răzbătut şi colţii ascuţiţi ai câtorva probleme care par stânci de neclintit pe fundul acestui ocean al studenţiei. Deloc întâmplător, vocile cele mai lucide, chiar şi în aceste împrejurări de sărbătoare, au fost ale studenţilor înşişi. Mulţi dintre ei sunt mai conştienţi de provocările pe care trebuie să le învingă decât politicienii şi autorităţile din exteriorul sistemului.
Până la urmă, întreaga studenţie se comprimă după absolvire în cadrul unei întâlniri dintre posibilul angajator şi probabilul angajat, unde fiecare pune, în rezumat, câte o întrebare: „Ce salariu îmi daţi?“, întreabă proaspătul licenţiat sau absolvent de masterat; dar „Ce ştii să faci?“ întreabă angajatorul. Între aceste două întrebări se întinde un imens orizont de probleme. Dintre acestea, trei par să fie definitorii pentru actuala situaţie din învăţământul superior românesc.
Prima problemă este că ne recrutăm studenţii doar din jumătate din populaţia ţării. Numai puţin peste 5% dintre studenţi provin din mediul rural. Ca urmare, un imens potenţial uman rămâne pierdut din cauza lipsei de posibilităţi materiale a părinţilor săraci de la ţară.
A doua problemă se referă la falia ce desparte conţinutul cunoştinţelor predate prin tot felul de facultăţi de necesităţile foarte precise, dar aflate în continuă mişcare şi extrem de fluide, ale realităţii sociale şi economice. De pildă, la viteza de înnoire a cunoştinţelor, îndeosebi din domeniile de vârf, sunt situaţii în care noţiunile învăţate în anul I ajung să fie perimate la licenţă sau la masterat.
Ecuaţia aceasta – între ceea ce se predă în şcoală şi ceea ce cere viaţa – nu este nouă şi nici uşor de rezolvat. Nimeni nu poate prescrie o reţetă universal valabilă şi, cu atât mai mult, să garanteze că toate cunoştinţele învăţate în facultate îşi vor găsi o utilitate socială directă şi imediată. Formulele atâtor reforme experimentate pe pielea învăţământului românesc mai mult au bramburit coerenţa procesului universitar, decât să-i poată oferi un caracter cumulativ şi eficient. Situaţia licenţiaţilor care absolvă facultăţi pompoase şi cu note excepţionale, dar care, după absolvire, nu prea ştiu să facă mare lucru şi nici nu-şi pot găsi uşor, chiar în domeniul lor, un loc de muncă, este pe cât de dominantă, pe atât de preocupantă.
Soluţia poate veni dintr-o abordare care să pună accent, până la urmă, pe un truism: decât să ai un cap bine umplut, mai bine să ai un cap bine format!
Aceasta ar vrea să însemne efortul, extrem de pretenţios, al şcolii superioare de a modela cu prioritate comportamentele şi stilul de gândire al tinerilor studenţi, de a le dezvolta o anumită flexibilitate intelectuală şi conceptuală, anumite deprinderi de lectură, de cercetare şi de căutare a informaţiilor, astfel încât ei, ulterior, să-şi poată găsi singuri gradaţia convenabilă şi adecvată pe scala imensă a posibilităţilor social-economice.
În sfârşit, o a treia problemă este intrarea învăţământului sub imperiul banului. Aici, sunt mai multe faţete. Prima se referă la salarizarea corpului didactic, capitol, care deunăzi, a înregistrat un nou succes răsunător, odată cu majorările substanţiale de salarii votate în Parlament. O altă faţetă este a costurilor băneşti pe care le presupun şcolarizarea propriu-zisă, participarea la cursuri şi seminarii, taxarea examenelor şi a restanţelor. Sumele pe care trebuie să le plătească, semestru de semestru, fiecare student pot părea nesemnificative pentru unii, dar ele sunt de-a dreptul inaccesibile pentru, cum spuneam, jumătate din populaţia ţării. şi cum pic cu pic se face baltă, din aceste taxe şcolare, generalizate nu numai în învăţământul universitar privat, dar chiar şi în cel de stat, se adună, an de an, un capital financiar important, pe care facultăţile îl cheltuiesc la bunul lor plac, pe orice consideră de cuviinţă. Mai puţin, după cum se constată şi în acest an, pe construcţia de cămine studenţeşti.
Goana după „clienţi“, anunţurile ademenitoare pentru înscrieri ori admiteri din ce în ce mai facile, fidelizarea studenţilor, vânată cam de toate universităţile, ignoră faptul că un argument decisiv pentru ca profesorii să-şi completeze normele şi casieria facultăţilor să fie alimentată din plin, l-ar reprezenta existenţa unor condiţii civilizate de cazare, puse la dispoziţia studenţilor proprii. Tema este veche, dar ea se consumă doar la nivel declarativ şi retoric, neexistând, până acum, vreun episod semnificativ în care primarii şi rectorii să se aşeze la o aceeaşi masă, pe care unii să pună terenurile şi utilităţile, iar alţii să pună banii pentru construcţie, astfel încât, în sfârşit, să se elimine una dintre preocupările degradante pentru o ţară europeană la fiecare început de an universitar.
O altă faţetă a dominaţiei banilor asupra universităţilor este aceea a unor malformaţii de comportament dintre cele mai nocive. Este vorba de prejudecata potrivit căreia, de îndată ce ei şi părinţii lor plătesc la facultate, studenţii consideră că profesorii de acolo au obligaţia automată de a le da note – şi nu de oricare, ci cât mai mari – şi de a le asigura diplome aproape din oficiu.
Reflexul acesta, „te plătesc, deci dă-mi notă de trecere“, stăpâneşte, din păcate, multe mentalităţi care bântuie prin universităţile noastre, care sunt alimentate de părinţii şi tinerii de bani gata şi care pun adesea în situaţii umilitoare pe toţi profesorii care vor să-şi facă în mod onest datoria. „Note contra bani“ reprezintă o plagă urâtă a învăţământului nostru superior. Anatomia acestei realităţi trebuie făcută în mod deschis, cu sinceritate, astfel încât lucrurile să fie puse în orânduiala lor, începând prin a scrie pe frontispiciul fiecărei facultăţi: „Faptul că plăteşti nu înseamnă că eşti şi deştept“!

Joi, 02 octombrie 2008

Administraţia Bush a primit o lovitură dură în tentativa sa de a salva oligarhia financiar-bancară americană pe seama tuturor contribuabililor. Practic, Bush avea în vedere o naţionalizare a pierderilor imense din sistemul bancar. Practicile şi împrejurările care au provocat aceste pierderi se ascund cam repede sub preş. Planul era destul de simplu: prin majorarea diferitelor taxe şi impozite urmau să se strângă cca 700 miliarde dolari, destinaţi să acopere găurile din bănci.
Congresul american a respins, însă, acest plan în numele unei idei foarte simple: contribuabilul american nu poate fi obligat să plătească din buzunar taxe şi impozite mai mari, numai ca să astupe pagubele provocate de nu se ştie cine şi nu se ştie cum. Pe malurile Dâmboviţei, o asemenea atitudine în apărarea contribuabilului simplu ar fi fost acuzată de populism, de stângism, de ignorare a interesului naţional ş.a.m.d. Americanii, însă, nu s-au sfiit să tamponeze Administraţia Bush, respingând prin vot un plan pe care l-au considerat ca lovind în interesele elementare ale cetăţenilor simpli.
Paguba respectivă are şi autori, şi beneficiari. Agenţiile de presă au transmis, de altfel, informaţia halucinantă că directorii băncilor falimentate s-au retras, bine mersi, cu sute de milioane de dolari în cont, ca urmare a clauzelor care-i protejau personal de asemenea situaţii în care puteau ajunge băncile conduse chiar de ei. De asemenea, în evidenţa supercomputerizată a statului american sunt cunoscuţi desigur şi cei care au luat credite fără să mai poată sau să mai vrea să le returneze, provocând găurile amintite.
Se pune, însă, capac peste toate aceste chestiuni, Administraţia Bush intenţionând doar colectarea sumelor dispărute printr-o suprafiscalizare a cetăţenilor obişnuiţi.
Procedeul „made in USA“ ne este foarte cunoscut. El a fost sugerat chiar de Bill Clinton, în 1997, în timpul vizitei la Washington a fostului preşedinte Emil Constantinescu. Atunci, Clinton se întreba – mare mirare! – „care este situaţia de la Bancorex?“. Vasăzică, preşedintele unui stat care nu ştia prea bine unde se află România se interesa de o bancă, totuşi, nesemnificativă la scară mondială, pronunţându-i chiar foarte corect numele. Întrebarea şi-a avut desigur un tâlc al ei, descifrat în anii care au urmat: această instituţie bancară a României, singura credibilă pe plan internaţional şi de-abia reformată în acea perioadă, trebuia să fie pur şi simplu pulverizată, în numele unor aşa-zise datorii, despre care conducerea de atunci a băncii a susţinut mereu că nici nu existau.
Ce a urmat se ştie! Nu după multă vreme de la reîntoarcerea în ţară a lui Emil Constantinescu, preşedintele Bancorex, Răzvan Temeşan, avea să fie arestat în prezenţa televiziunilor şi purtat cu cătuşele la mâini, ca ultimul criminal. Bancorex-ul a fost închis, iar sumele invocate s-au strâns, prin impozite de la cetăţeni, în bugetul statului şi vărsate apoi în contul preluat de cumpărătorul BCR – Bancorex. (şi pentru că adevărul iese până la urmă la suprafaţă, Răzvan Temeşan avea să câştige, peste ani, un răsunător proces cu statul român, obţinând despăgubiri substanţiale, fără ca, totuşi, cineva de la Washington sau Bucureşti să-i poată compensa imensa umilinţă şi suferinţă din acei ani.)
Aceeaşi soluţie „à l'americaine“ a fost importată şi aplicată şi în cazul FNI, dar în două faze: mai întâi, a fost creat sistemul de absorbţie a banilor de la cetăţeni, banii strânşi (câteva sute de milioane de euro) au intrat în buzunarele câtorva contemporani de-ai noştri (care sfidează instanţele, refuzând să se prezinte măcar ca martori), pentru ca, apoi, sutele de mii de păgubiţi să primească oarece compensări din taxele şi impozitele colectate de la toată populaţia.
Asemenea practici au primit, ieri, din partea Congresului american o sancţiune severă şi demnă de reţinut.

Miercuri, 01 octombrie 2008

Fostul director al „Le Monde diplomatique“, Ignacio Ramonet, a publicat, cândva, în ziarul pe care-l conducea, un editorial sub titlul „Gândirea unică“. Expresia a făcut furori şi se referea la ideologia cu pretenţie universală a intereselor capitalului internaţional, ale celor pe care-i numim „pieţe“. Succesorul lui Ramonet la conducerea publicaţiei, Serge Halimi, analizează această sintagmă într-o carte tradusă şi în româneşte, care se cheamă „Noii câini de pază“. Halimi constată că această gândire unică îşi are originea în instituţiile economice internaţionale, care uzează şi abuzează de imaginea şi de imparţialitatea ce le sunt atribuite: Banca Mondială, FMI, GATT etc. Potrivit lui Halimi, gândirea unică elimină orice dezbatere democratică, pe care o consideră lipsită de sens, din moment ce există o singură politică posibilă, aceea emanată din interesele sus-amintite. Avertismentul este mai mult decât îngrijorător: „A ceda acestei gândiri înseamnă a accepta ca rentabilitatea să o ia peste tot înaintea utilităţii sociale, înseamnă a încuraja dispreţuirea politicului şi domnia banilor“, spune actualul director al „Le Monde diplomatique“.
Făcând o panoramare a presei din ţara sa, Halimi constată că sunt destui apologeţi ai acestei doctrine a „unicei politici posibile“, apostoli pe care jurnalistul francez îi numeşte „cardinalii gândirii unice“. La proporţiile respective, şi în ţara noastră au început să apară asemenea pigmei de „cardinali ai gândirii unice“; numai că aceştia fac un fel de proză ideologică precum monsieur Jourdain, adică fără să ştie, sub privirile îngăduitoare ale unor politicieni pentru care „ce spune Bruxelles-ul“ a devenit un nesperat alibi pentru comoditatea gândirii şi oportunismul justificărilor.
„Gândirea unică“ exprimă, de fapt, uniformitatea criteriilor pe care marile instituţii financiare ale lumii le aplică tuturor statelor care bat la poarta sau la casieria lor. Totul e în regulă dacă aceste criterii ar rămâne doar tehnice, fără să li se dea şi virtuţi ideologice. O similitudine se poate stabili şi în ceea ce priveşte gândirea unică emisă de birocraţia Uniunii Europene, de asemenea cu pretenţii de universalitate doctrinară pentru toate statele membre. Noua ideologie care încearcă să domine lumea europeană este sufocarea, de fapt, a oricărei ideologii – în numele principiului că tot ceea ce se gândeşte prin birourile şi coridoarele de la Bruxelles şi Strasbourg este ultrasuficient pentru guvernarea statelor naţionale. Aceste „pastile de înţelepciune“ de la Bruxelles, pe care statele membre trebuie să le înghită periodic, au o reţetă misterioasă şi fabricanţi anonimi. Ceea ce au ele foarte vizibil sunt doar firma şi, mai ales, ambalajul.
Tentativele impunerii gândirii unice sunt extrem de nocive pentru vitalitatea statelor şi a politicilor naţionale. Efectul colateral al insinuării acestei supremaţii ideologice îl constituie invocarea de către partidele politice, mai ales din noile state admise, a autorităţii anonime de la Bruxelles drept act de legitimare a propriilor idei. Toată lumea se revendică de la Bruxelles, cu speranţa de a se plasa în pole position, spre a fi văzuţi de cei care au ştampila rapoartelor de monitorizare ori semnătura în bancă pentru diferite ordine de plată.
Premierul Tăriceanu se întâlneşte astăzi, la cererea sa, cu preşedintele Comisiei Europene. Agenda discuţiilor nu este anunţată – şi nu ştiu dacă premierul va avea inspiraţia să înceapă desenarea unui cadru principial foarte clar în ceea ce priveşte relaţiile dintre instituţiile naţionale ale României şi instituţiile transnaţionale ale Comisiei Europene. Oricum, problema acestui cadru principial pluteşte în aer. Singurul care, până acum, a făcut paşi în această direcţie este europarlamentarul Adrian Severin. Acesta, în premieră absolută, a adresat o interpelare Comisiei Europene în legătură cu prestaţia funcţionarului numit Mark Gray, purtătorul de cuvânt al Comisiei. Apoi a mai fost şi tentativa, înăbuşită în faşă, a lui Nicolae Văcăroiu de a se adresa preşedintelui Parlamentului European în legătură cu ingerinţa inadmisibilă a executivului de la Bruxelles în activitatea legislativă de la Bucureşti. Nişte funcţionari de-acolo au ajuns să-şi dea cu părerea şi să facă referiri critice la adresa Parlamentului naţional al României, fără ca măcar să se documenteze aici asupra aspectelor pe care vroiau „să le picteze“ în raportul de monitorizare.
Să sperăm că Parlamentul noii legislaturi şi noul guvern vor avea forţa şi suficientă vigoare în „instalaţia politică“ pentru a pune relaţiile dintre Bucureşti şi Bruxelles în parametrii unui parteneriat care nu se poate confunda cu o vasalitate; n-ar fi european!

Marţi, 30 septembrie 2008

Zgomotele de campanie electorală au acoperit cu totul iniţiativa lui Nicolae Văcăroiu de a transmite preşedintelui Parlamentului European o scrisoare-interpelare în legătură cu prea desele referiri pe care funcţionarii de la Bruxelles le fac la adresa Legislativului de la Bucureşti. Totul a pornit de la recentul raport privind justiţia, în care autorii anonimi ai documentului critică Parlamentul României fără măcar să se fi documentat în prealabil asupra subiectelor respective la instituţia pe care aveau de gând s-o critice. Dacă Europa occidentală pretinde că ne învaţă democraţia, este de aşteptat ca tot ea să fie prima care respectă preceptele democratice. Comisia Europeană este corespondenta şi partenera guvernelor naţionale şi nicidecum suzerana parlamentelor statelor membre. Or, ceea ce se întâmplă de la o vreme, din ce în ce mai des, este o inversare sau încrucişare de roluri – într-un singur sens: Comisia Europeană depăşeşte limitele de monitorizare a activităţii Guvernului român, emiţând pretenţii de îndrumare şi asupra Legislativului din ţara noastră. Iar când vorbim despre „Comisia Europeană“ nu-i avem în vedere pe cei 27 de comisari, ci ne referim la pletora de birocraţi, de referenţi şi consilieri, care sunt de vreo 7-8 ori mai mulţi decât numărul parlamentarilor europeni şi care, la adăpostul anonimatului bine păzit, alcătuiesc tot felul de rapoarte de monitorizare, dau verdicte, fac atenţionări şi privesc senioral spre orice autoritate legitimă a unui stat. Birocraţii de la Bruxelles întind coarda cât se poate pentru că, în România, nu există o voce – cum ar fi trebuit să se manifeste aceea a şefului statului – care să-i atenţioneze să-şi vadă lungul nasului şi să răsfoiască mai des „fişa postului“. Dimpotrivă, la Bucureşti există tot felul de piţifelnici, dispuşi oricând, sub diferite motivaţii, să „dea muniţie“ celor de la Bruxelles, pictând realităţile din ţara noastră în culori convenabile celor care vor cu tot dinadinsul să ne menţină sub tensiune sau care vor să-şi facă mendrele pe plan intern invocând „vocea Bruxelles-ului“.
Faimoasele rapoarte de monitorizare nu au paternitate clară, ci doar una asumată generic de Comisia Europeană. Mâna pe pix o pun, însă, nişte figuri care rămân anonime. După cum în conţinutul diferitelor capitole din aceste rapoarte sunt amestecate şi alte figuri, la fel de ascunse, ale faimoasei „societăţi civile“ autohtone, populată din greu cu personaje care îşi fac glorie şi câştigă burse umblând cu pâra pe coridoarele de la Bruxelles.
Occidentul, care ne-a învăţat ce înseamnă libertatea de expresie, ne-a mai învăţat un lucru: că nu este deloc un comportament occidental acela de a fi epatat de Occident!
Prin urmare, învăţând noi lecţiile ce ne-au fost predate în această materie, avem obligaţia să adoptăm un comportament cu adevărat european şi în ceea ce priveşte relaţiile publice cu instituţiile de la Bruxelles. În acest context, mărturisesc că m-am simţit chiar mândru aflând că, în premieră absolută, o instituţie importantă a statului de drept, Parlamentul României, are de gând să se verticalizeze în raport cu „misteriosul Anonim“ de la Bruxelles şi să ceară precizări despre regulile care permit unor funcţionari anonimi să dea indicaţii unui parlament naţional. Din păcate, însă, conducerea Camerelor, la propunerea PD-L, n-a mai aprobat discutarea în plenul reunit a respectivei scrisori, astfel încât am ratat o nouă şansă de a ne apăra cu adevărat interesele naţionale faţă de de birocraţia UE. Iniţiativa lui Nicolae Văcăroiu se cere, totuşi, aplaudată cu toată puterea. Mai ales că, în plină zodie a politicianismului obedient, am putut auzi vocea tânărului liberal Bogdan Olteanu – preşedintele Camerei Deputaţilor – care, în loc să se solidarizeze şi să întărească demersul preşedintelui Senatului – a ţinut să arunce cât mai repede cartoful fierbinte, arătând cu degetul şi anunţând presei că Văcăroiu – şi nu el – este cel care a avut o asemenea iniţiativă. Cât despre reacţia unor trompete cotroceniste, care ne predau zilnic tot felul de lecţii de democraţie, dar care au ţipat ca arse în apărarea şefilor lor de pe unde s-or afla („Cum şi-a permis Văcăroiu să facă aşa ceva?!?“), nu ne mai surprinde nimic: când nu e caracter, nici Dumnezeu nu cere.

Luni, 29 septembrie 2008

În discursul prezentat Parlamentului, Traian Băsescu n-a făcut absolut nicio referire la politica externă a ţării, deşi acest domeniu reprezintă, potrivit Constituţiei, principala responsabilitate a şefului statului. Pretenţia de bilanţ al unui ciclu politic de 4 ani impunea cu atât mai mult o evaluare succintă a politicii externe româneşti în acest răstimp, ca şi posibile caracterizări ale provocărilor internaţionale actuale, cărora România va trebuie să le facă faţă. Asemenea lucruri ar fi trebuit să abordeze Traian Băsescu dacă ar fi avut aliura şi prestanţa unui veritabil bărbat politic, conştient de răspunderile ce-i revin în fruntea naţiei, mai ales într-o zonă geopolitică şi într-o perioadă extrem de agitate. Aici nu mai este vorba de vreun reproş de natură politică, ci de constatarea unei grave erori de atitudine şi de abatere de la ceea ce înseamnă „fişa postului“ unui preşedinte de ţară.
Situaţia din lume nu este deloc liniştită. Subiecte extrem de fierbinţi, de natură politică, militară ori financiar-bancară, preocupă societatea românească, mai ales că oamenii nu le prea văd sensurile de evoluţie. „Politica struţului“ şi a ideii că „ne vom aranja“ şi în faţa contemporaneităţii, aşa cum ne-am aranjat adesea în faţa istoriei – „doctrină“ pe care se pare că ar vrea s-o joace şi Băsescu – nu mai sunt acceptabile într-o ordine politică şi morală demnă de statutul unei ţări europene. Băsescu ar fi trebuit, cel puţin, să facă un bilanţ al opţiunii sale majore şi mărturisite de politică externă, şi anume acea relaţie intimă, de un tip aparte, cu „marii licurici“, cărora domnia sa anunţase că le va înclina trupul şi închina steagul naţiei române pe tot parcursul mandatului său.
Ar fi fost interesant de ascultat ce opinii are acum bărbatul intransigent şi criticul neînfrânt al „tertipurilor şi minciunilor“ dâmboviţene faţă de evoluţia relaţiilor „înalte“ ale României cu cei doi „mari licurici“. Unde se află acum Tony Blair? Ce cote de credibilitate mai are Partidul său Laburist în Marea Britanie? Care au fost marile construcţii şi proiecte comune pe care România le-a realizat, în aceşti 4 ani, cu „marele licurici“ de peste Canalul Mânecii? Apoi, unde se află, din toate punctele de vedere, celălalt „mare licurici“ căruia Băsescu îi declara supuşenie definitivă, George Bush? Cum s-ar explica popularitatea cea mai scăzută din istoria modernă a Americii pe care Bush o înregistrează în această perioadă şi, desigur, ce „beneficii“ are România de pe urma acestei situaţii? Cum ar putea explica dl. Băsescu idolatrizarea Americii şi apologia principiilor economice neo-liberale impuse de George Bush timp de 8 ani în societatea americană şi care acum trântesc de pământ întreaga economie a SUA, aflată în pragul unui colaps fără precedent? Ce mari principii de politică internă şi externă a reuşit să împrumute şeful statului român de la „marele licurici“ transatlantic şi cum anume s-au răsfrânt aceste principii în viaţa societăţii româneşti?
Desigur, într-un mic paragraf, Băsescu ar fi putut aminti, în context, şi de gloria pe care România o dobândeşte numărându-şi tot mai mulţi morţi şi răniţi în nişte războaie începute nu se ştie de ce, care se îndreaptă spre nicăieri şi care folosesc nimănui, cunsumând, însă, vieţile oamenilor şi banii contribuabililor.
Dacă Băsescu are forţa să se războiască atât de vehement cu „structurili“, cu „oligarhii“ şi „mogulii“, cu Geoană şi Tăriceanu, apoi el ar fi trebuit să-şi probeze virilitatea politică şi intelectuală abordând şi răspunzând mai ales la întrebări şi probleme precum cele amintite mai sus. Or, din acest punct de vedere, Traian Băsescu, împreună cu „licuricii“ săi rămân, după cum se vede, complet în beznă!
Politica externă reprezintă principala obligaţie a şefului statului, faţă de care Traian Băsescu are imense şi irecuperabile restanţe. Acest deficit de prestanţă pe plan internaţional este explicabil nu prin banala neglijenţă a celor care transpiră să-i facă o agendă externă cât de cât ori a celor care i-au lăsat „pată albă“ în discursul din faţa Parlamentului, ci prin faptul că, în mod real, Traian Băsescu n-are aptitudini pentru acest domeniu fundamental pentru un şef de stat, singura sa preocupare confortabilă fiind aceea de a conflictualiza la nesfârşit întreaga societate românească.

Sâmbătă-duminică, 27-28 septembrie 2008

Băsescu şi-a revenit. Cele 50 de minute ale discursului de miercuri, din faţa Parlamentului, au fost o rătăcire. Sesizând acest lucru, dl. preşedinte şi-a revenit rapid, astfel încât, în cursul serii, a apărut la televiziunea publică pentru a-şi reafirma cunoscutele opinii în stilul său normal şi obişnuit, adică cu fondul său principal de cuvinte: „oligarhii“, „tertipuri“, „demagogie“, „minciuni“ şi altele asemenea. Discursul din Parlament, care denota seriozitate şi responsabilitate, a fost practic anulat de veritabilul şi veridicul Traian Băsescu în noua sa prestaţie de la TVR. De altfel, ziarul nostru sesiza încă de ieri că evenimentul de la Parlament n-a fost decât o scenetă într-un singur act, în care locatarul de la Cotroceni s-a distribuit singur în rolul de a „citi un discurs scris de alţii“. şi tot ieri spuneam că respectivul discurs este mult prea strâmt şi mult prea străin de ţinuta obişnuită a lui Traian Băsescu pentru a fi un document credibil şi care să îndemne la vreo speranţă de schimbare în conduita şefului actual al statului. Ne-am liniştit însă, astfel încât actualul preşedinte a scăpat rapid de rătăcirea de numai o oră, revenind la limbajul său insinuant şi jignitor, cu care a obişnuit societatea românească în ultimii ani de zile.
În muntele de steril pe care l-a proiectat din nou pe ecranele TVR se află, totuşi, şi o particulă de minereu. Este vorba de mărturisirea (că pocăinţă nu i-am putea spune!) relativă la soluţia imorală pe care Băsescu a adoptat-o în 2004, atunci când a impus, prin şantaj, un guvern pe care acum îl acuză într-un mod deşănţat.
Primul lucru care trebuie remarcat este că Traian Băsescu se scutură, ca de obicei, de orice responsabilitate, ca şi cum situaţia dezastruoasă pe care o prezenta în acel discurs ar fi altceva decât rodul acţiunilor sale politice şi ale guvernului instalat de el prin fraudă morală, dar cu o soluţie imorală, ignorând voinţa electoratului. Băsescu a recunoscut, în sfârşit, că nu Partidul Conservator a fost soluţia imorală în trocul din 2004, ci gestul său ca atare, anularea nepermisă a rezultatului alegerilor; altfel spus, soluţia imorală constă în frauda morală pe care Traian Băsescu a comis-o, în mod direct, încălcând voinţa liber exprimată a electoratului şi numind la putere o coaliţie care pierduse alegerile cu peste 7%.
Am înţeles mai clar acum, în direct şi la o oră de vârf – şi chiar din gura împricinatului – că nu atât PC a fost imoral când a părăsit alianţa cu PSD, cât Traian Băsescu a fost cel imoral atunci când a forţat o asemenea soluţie contrară rezultatului de la urne.
Nemaiputând scăpa de acest adevăr notoroiu deja, Băsescu s-a simţit obligat, totuşi, să găsească şi o scuză pentru frauda pe care a comis-o: pasămite, pentru a salva el introducerea cotei unice a recurs la această fraudare morală a rezultatului alegerilor!
Or, al doilea lucru care trebuie amintit, chiar în treacăt, este gogoriţa acestei „cote unice“: în realitate, este vorba doar de impozitarea egală a salariilor şi a profitului (nu şi a TVA), compensată, însă, printr-o puzderie de taxe şi impozite introduse pe şest de actuala guvernare tocmai spre a mai echilibra, cât de cât, piederile imense de la buget, provocate de această cotă unică. Dar nu despre fiscalitate discutăm acum, ci despre un alt fapt sugestiv pentru caracterul lui Traian Băsescu, şi anume că totul pentru el are un preţ: inclusiv morala! Pentru că soluţia imorală, prin care a jignit majoritatea electoratului, a fost preţul plătit pentru introducerea unei cote unice cu efecte dezastruoase asupra polarizării sociale a societăţii (dar asta e altă discuţie). Adică, dacă primeşti un preţ bun, principiile morale nu mai contează. Quod erat demostrandum!

Vineri, 26 septembrie 2008

Discursul de ieri din faţa Parlamentului al preşedintelui Băsescu a surprins din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, este de mirare cum şeful statului a catadixit să coboare până la nivelul unei instituţii pe care nu conteneşte s-o discrediteze sistematic în fel şi chip. Aici, nu este vorba doar de incriminarea nepermisă a celor „322“ parlamentari, ci şi de viziunea de ansamblu pe care actualul şef al statului o are asupra instituţiilor democratice. Toate prestaţiile sale politice de până acum conduc spre ideea că Parlamentul, căruia i se conferă prin Constituţie un rol reprezentativ în statul de drept, nu este pentru Băssescu decât o adunătură de troglodiţi, în majoritate infractori potenţiali, care nu fac altceva decât „să sugă sângele poporului“. Marea întrebare este: De unde atâta demagogie la un om care a vrut să se adreseze unei instituţii pe care o dispreţuieşte profund?
În al doilea rând, trebuie să recunoaştem că Băsescu a citit destul de corect textul scris de alţii. Capitolele acestui discurs, chiar redactate fiind în stiluri diferite, totuşi au fost articulate coerent, astfel încât să pară un tot unitar. Este bine că Băsescu s-a încredinţat unor oameni care aveau ce să spună în diferite domenii, dar la fel de limpede este că, procedând la lectura unui text scris de alţii, juca un rol prea strâmt şi prea complicat faţă de cel cu care e obişnuit. Distanţa de la „păsărică“ şi „ţigancă împuţită“ până la academismul problematicii globale a lumii contemporane este mult prea mare pentru a crede că prestaţia lui Băsescu poate fi serioasă şi credibilă. Virtutea de retorică şi elocinţă a actualului şef al statului este aceea de a fi mereu natural şi nicidecum de a-şi asuma poveri concptuale importante pentru destinul unei naţiuni, dar care i se par complet inutile şi obositoare.
În sfârşit, în al treilea rând, problema care se pune este a modului în care preşedintele s-a raportat până acum la temele invocate ieri în discursul său. De pildă, tema demografică este una dintre cele mai preocupante pentru societatea românească şi care nu avea neapărat un conţinut politic; altfel spus, era o temă perfect adecvată unui preşedinte echidistant. Ce a făcut dl. preşedinte timp de 4 ani relativ la această temă? Unde a fost jucătorul, în toată această perioadă? Acum, domnia sa constată că, într-adevăr, sunt destule vulnerabilităţi în societate şi sunt destule subiecte care trebuie abordate pe termen scurt ori la care trebuie reflectat pe termen mediu sau lung. Este meritul celor care i-au scris discursul că au pus în pagină asemenea subiecte. Dar, repetăm: unde a fost jucătorul în tot răstimpul în care trebuie să se ocupe de aşa ceva – şi nu de altele?
Mandatul de până acum al lui Băsescu n-a reprezentat, după cum se ştie, decât un nesfârşit spectacol de calomnii la adresa unor persoane, de jigniri la adresa unor partide, de stigmatizări la adresa unor instituţii importante ale democraţiei (între care presa şi Parlamentul), ca şi de neascunse tentative de a acumula, prin intermediul serviciilor secrete, ca şi prin instrumentul legal al unor precepte de tip neocomunist privind siguranţa naţională, cât mai multă putere în stat – dacă nu cumva cea exclusivă.
Acestea au fost preocupările şi subiectiele de până acum ale preşedintelui jucător. A schimba în ceasul al 11-lea registrul preocupărilor reprezintă un gest mult prea tardiv pentru a deveni şi credibil. Altfel spus, problemele din discursul lui Băsescu sunt reale şi merită să fie analizate, dar nicicum nu el este omul capabil să şi le asume ori, cu atât mai mult, să le şi rezolve.

Joi, 25 septembrie 2008