UN CRITERIU NUMIT ŞTIREANU

M-am întâlnit ultima oară cu senatorul Octavian Ştireanu în vară, la Washington. Preşedintele Constantinescu dăduse o recepţie la celebrul hotel "Myflower" şi în sală începuse firitiseala. şiruri lungi de pupincurişti aşteptau să picure măcar o vorbă mieroasă în urechea preşedintelui ori a soţiei sale. În fundul sălii, Ştireanu. Privea absent. Mai ciugulea câte o icră. Mai ducea la buze un pahar. În blugi şi sacou, părea că îl doare-n cot de obşteasca adunătură. Impresia mea a fost că sfidează, că face pe originalul. Dar îmi aduc aminte că am gândit şi altfel: nu cumva omul e scârbit de ceva anume, poate de spectacolul care se derulează, poate de viaţa de senator?
L-am citit două decenii pe jurnalistul Octavian Ştireanu şi l-am invidiat colegial. Făcea parte din grupul de cinci-şase jurnalişti, poate şapte, oricum nu mai mult de zece, care ţineau în viaţă presa în timpul vechiului regim. Câteva rânduri de Ştireanu te puteau face să te îndrăgosteşti de meseria de ziarist, iar dacă erai deja îndrăgostit de ea, să nu ţi se facă lehamite datorită servituţilor la care era supusă. De multe ori, în momentul când am început să fac presă pe cont propriu, cu capital privat sau cum vreţi să-i spuneţi, când am fost pus în situaţia de a-i învăţa pe alţii să scrie, am dat ca exemplu articolele redactate de Octavian Ştireanu. Mi se părea că nimeni nu e mai proaspăt în scris, mai original, mai echilibrat. Numele lui mi se părea o predestinare şi, sincer să fiu, multă vreme am crezut că e vorba de un pseudonim. Una peste alta, Ştireanu era unul dintre idolii mei nemărturisiţi şi această nemărturisire se datora interiorizării spontane a unui principiu biblic. Nici din Evanghelii nu e bine să-ţi faci idol, darămite dintr-un text de presă ori din autorul lui.
Chestia cu idolatrizarea a încetat brutal când l-am văzut pe ziaristul MEU în P.D., când am văzut că îşi face o brumă de campanie şi se alege senator de Argeş. Dintr-o dată, acest Ştireanu mi s-a părut versatil, oportunist, complexat. Am mai observat şi că nu prea vine prin judeţ şi mi-am zis că face pe bucureşteanul. Un lucru mi-a atras atenţia: dacă îl beşteleai în ziar, îţi trimitea imediat un fax şi încerca să argumenteze. Dacă îl lăudai, măcar un pic, trimitea un alt fax în care îţi mulţumea pe larg. Nu există ziar în Argeş, nu există foaie tipărită care să fi scris ceva de el şi Octavian Ştireanu să nu fi arătat că e atent la părerea altuia. Ei bine, acest mod de a reacţiona m-a făcut atent. Atent fiind, am observat că omul nu e ce pare a fi, nu e pe lângă probleme. Dar ambiguu tot mi s-a părut. Mai ales atunci, la Washington. Mă uitam la el cum mestecă icra şi îmi ziceam adio, a mai murit un ziarist, ce naiv eram în tinereţe, care Ştireanu, care presă, care inteligenţă super. Un băiat cam plinuţ, în blugi, încerca o poză de frondă într-un hotel american, la o recepţie balcanică.
Îmi cer scuze pentru gândul de atunci. Octavian Ştireanu a demisionat din P.D. Nu l-a obligat nimeni, nimeni nu i-a pronunţat numele. Nu contează de ce şi pentru ce a demisionat, dacă are sau nu dreptate. Cert este că putea să stea liniştit, că nu-l obliga nimeni la o atitudine atât de tranşantă şi atât de gravă. A demisionat fără explicaţii largi, dând gestului său o gratuitate pe care numai un om profund măcinat de probleme morale o poate da. Când am aflat că a demisionat - singurul dintre cei care au fost, prin vot, de partea lui Severin, m-am bucurat că l-am citit 20 de ani şi că e senator pe aici, pe unde scriu şi eu la ziar. Să nu spun vorbe mari, dar am fost mândru. Prin demisia, prin modul în care şi-a dat-o mai ales, Octavian Ştireanu introduce un comportament nou, original, măcar în politica argeşeană, ca să nu zic în politica românească. De acum înainte, demisia lui Ştireanu devine, măcar pentru presa argeşeană, un criteriu. Dacă nu cumva dl Ştireanu însuşi devine un criteriu. Sau era, fără să fi observat eu.

Gheorghe Smeoreanu,
"Curierul zilei", 24 noiembrie 1998

Înapoi